Este omul lui Blecher în secolul 21. Locuiește în Berceni și este poet.
Reporter: Tu ce întrebări îți pui frecvent, despre tine și Blecher?
Claudiu Komartin: Nu-mi pun frecvent întrebări care să ne includă. Mi s-a întîmplat să fac în capul meu mici istorii contrafactuale în care noi doi sîntem contemporani, și atunci mă-ntrebam dacă ne-am fi înțeles, dacă am fi fost prieteni, dacă mi-ar fi trimis și mie scrisori așa de calde și de emoționante ca lui Bogza, dacă Blecher ar fi stat pe Facebook și dacă, din singurătatea aia a lui nesfîrșită, ar fi trollat sau ar fi rîs lejer pe seama închipuiților care își fac veacul pe blog-uri, cum am fi arătat într-un selfie făcut pe malul mării, în care el îmi pune coarne, și alte prostioare dintr-astea.
Rep.: Ai vreun răspuns?
C.K.: Normal că nu am nici un răspuns, dar într-o zi poate voi scrie (îmi tot promit asta de cîțiva ani) o poveste din aia pentru copii și inițiați, în care Blecher e detectiv particular într-o lume în care fotografiile păstrează mirosul și atingerea celor plecați, și unde într-o zi a săptămînii totul e roșu, iar în alta totul e de un alb imaculat, așa încît nu mai poți distinge decît după contururi ceașca plină cu cafea – albă – de mîinile subțiri, cu degete rășchirate și pline de inele, albe toate, care se întind după ea. Lucruri de felul ăsta.
Rep.: Fă-mi o listă de sunete de Berceni, bucurie pentru poet.
C.K.: Zgomotul mașinilor încărcate (de pe la 3 a.m.) cu pîine, pe Emil Racoviță, ceva mai încolo fîșîitul și vorbele încetinite de vapori de apă în spălătoria luminată ca un bar dintr-un tablou de-al lui Hopper, sunetul înfundat al unui pet de bere scăpat pe jos la non-stopul care-i vizavi de Spitalul “Obregia”, iar acolo (dincolo de gard) strigătul gîtuit al unui bolnav care se trezește într-un coșmar. Vîntul rece trecînd prin nucul de la fereastră, obloanele trase iute și zgomotos la un apartament din blocul vecin, întotdeauna la 7 dimineața, nu mai tîrziu, zbieretele pisicilor în rut, claxoanele nervoase ale șoferilor pe străduțele-nguste, cu sens unic, bormașinile – mereu bormașinile, de parcă cineva ar ține să nu rămînă nimica în lume neperforat –, tusea tabagică a lui nea Vîrtej și înjurăturile voioase ale vînzătorilor de la Big…
69 de vizualizări
