Poetul extraordinar care e Claudiu Komartin e și un om care trăiește cu picioarele pe pămînt, și e cît se poate de atent la ce se petrece în jurul nostru și în lume. Încît, convins că la noi spiritul critic în derivă trebuie fortificat, e de părere că ar trebui să ne fortificăm și „vigilența inimii“. Îl exasperează amestecul inept al politicienilor în treburile culturii și îl îngrijorează ușurința cu care mușcăm din ceea ce vînd vectorii propagandei rusești.
Cristian Teodorescu: Pandemie, război, cutremure – de unde concluzia unora, pe „rețele“, că vine sfîrșitul lumii. Trebuie să adăugăm celor de mai sus și expandarea imbecilității planetare?
Claudiu Komartin: Atmosfera în care trăim pare una de deziluzie și de disoluție – și asta nu chiar de ieri, de azi. Pandemia și invazia rușilor în Ucraina nu au făcut decît să verifice niște procese care se puseseră în mișcare de vreo cincisprezece ani, au fost substanța de constrast care, în relație cu avîntul noilor media digitale, au condus la vacarmul și încîlceala generalizate, la ciomăgelile astea propagandistice care ne asurzesc și lucrează fără răgaz la destructurarea lumii. Prostia omenească e dintotdeauna întinsă, bubuitoare și impenitentă, iar năravurile noastre fundamentale nu-s ușor de lecuit – fetișizarea stabilității, a bunăstării, a „creșterii economice“ a dat naștere unor aberații pe care le vedem astăzi făcîndu-și de cap în toate societățile civilizate. În lumea liberă după care românii au tînjit atîtea zeci de ani s-a crezut că am atins un punct de unde nu mai putem decît să evoluăm, iar înșelătoria asta acceptată din prea mare comoditate ne pune acum la încercare și ne obligă să reevaluăm o mulțime de lucruri pe care le-am luat de-a gata. Înțelegem, în esență, cît de fragile și de greu de menținut sînt pacea, democrația, idealurile binelui colectiv. Și nu cred că scăderea globală a IQ-ului e în contextul ăsta cea mai mare problemă, ci lipsa de empatie și de compasiune – sediul diavolului e-n creier și de aceea cred că, pe lîngă spiritul critic, care e clar în derivă, mai trebuie să ne fortificăm și vigilența inimii.
C.T.: Ce-are de făcut poetul în vreme de război – să cînte ca Alecsandri, să intre în grevă ori să fie „privitor ca la teatru“?
C.K.: Depinde. În primul rînd, poet nu e numaidecît cel care scrie versuri, așa cum nu oricine are picioare e automat un alergător. Apoi, nu avem cu toții resursele interioare pentru a ne împotrivi marasmului și idioțeniei belicoase – de aceea, fiecare va acționa așa cum simte. Evident că oamenii care se ocupă cu poezia au un fel aparte de a vedea și de a înțelege fenomenele generale, dar chiar între poeți sînt distanțe considerabile: unii sînt mai pătrunzători și mai lucizi, alții rătăcesc în abscons și în diverse ipoteze paranoice, unii nu au cum să fie altceva decît conștiințe ale vremii pe care o traversează, alții au compasul moral defect și înțeleg prea tîrziu la ce au fost părtași. Așa a fost mereu – trupa e pe cît de amestecată, pe atît de impredictibilă, iar răspunsurile pe care cei ce-o alcătuiesc le dau la drama și la dilemele imediate pot fi radical diferite. Cunosc oameni foarte talentați pe care totul îi agresează și-i bulversează, sugrumîndu-le vocea lăuntrică, precum și poeți în care conștiința socio-politică s-a deșteptat și care încearcă să construiască prin scrisul lor stăvilare împotriva insanității și a servituții. Avem nevoie de cei care ne avertizează împotriva pilulelor Murti-Bing.
C.T.: Cine le cere ucrainenilor să nu mai dragheze canalul Bîstroe din partea lor de Deltă, așa cum o cer și tratatele internaționale, e de partea lui Putin?
C.K.: Nu-mi vine ușor să dau un răspuns la întrebarea asta, neavînd cunoștințe de hidrologie sau geomorfologie. E o problemă pe care ar trebui s-o discute oamenii de știință specializați, ca Alfred Vespremeanu-Stroe, nu oricine are degete să tasteze. Pe mine mă deranjează în general dubla măsură (cu care am impresia că lucrează nu doar părerologii și răspîndacii de discursuri patriotarde, dar pînă și marțafoii ăștia care ne conduc), după cum mă scoate din sărite orice formă de înșelăciune – iar ucrainenii nu îmi par, în această chestiune, transparenți și onești. Dar scandalul cu Bîstroe cu siguranță nu poate fi desprins de context: vecinii noștri, care duc un război de supraviețuire a națiunii lor, au nevoie ca legătura asta cu Marea Neagră să fie utilizabilă de către vasele de dimensiuni mai mari și acționează în consecință. Iar noi, gregari și ușor de păcălit de vectorii propagandei rusești, am mușcat imediat, făcîndu-le jocul celor care vor să ne dezbine și să ne facă să ne-ncăierăm ca proștii. S-au activat deodată în toți nătărăii care nu dau doi bani pe vreo idee ecologistă sfînta indignare și îngrijorarea pentru biosfera Deltei. Pe bune?
C.T.: Cutremurele din Turcia și din Siria au fost puse la cale de Oculta Mondială, ca și pandemia. Cel puțin așa susține o parlamentară autohtonă care e nelipsită de la sindrofiile ambasadei Federației Ruse la București. Prostie utilă Kremlinului sau ticăloșie pe față?
C.K.: Personajul e atît de rudimentar și de străveziu că nici nu merită să discutăm despre acțiunile sale. Nu e nevoie de o inteligență sclipitoare ca să recunoști un ciomag al rușilor cînd îl vezi, te izbește de la o poștă damful de samagon și de pește stricat al unei asemenea huidume slugarnice.
C.T.: Din ce-ar trebui să fie, ICR-ul s-a transformat într-o sursă de funcții pentru politicieni ignari și pentru clienții partidelor de la putere. Asta a ajuns strategia culturală a patriei?
C.K.: În momentul ăsta, România nu are nici o viziune și nici o strategie culturală, totul se face la voia întîmplării, dînd impresia aia de însăilare și de diletantism nerușinat. Au subordonat totul politicului și rezultatul e o degringoladă totală: în loc de oameni capabili și dedicați, sînt puși să se ocupe cu reprezentarea culturală a țării tot felul de turiști, nulități cu părinți influenți sau membri de partid care au fost săriți la împărțirea ciolanului.
C.T.: Ești redactorul-șef al revistei Poesis internațional și al Casei de Editură Max Blecher – cum le merge la vreme de criză?
C.K.: Au rămas niște proiecte bătăioase, experiența de mai bine de doisprezece ani ne-a sporit rezistența la greutățile care apar. Revista apare semestrial, în primăvara asta urmînd să iasă numărul 31, iar editura va publica în 2023 încă 10-12 cărți în care cred. Ca să rotunjim lucrurile, am deschis vizavi de Piața Matache un mic magazin numit Daravere, unde publicațiile noastre stau foarte bine laolaltă de tot felul de cadouri culturale, obiecte frumoase făcute de artiști dăruiți și producători de lucruri delicate și prețioase. Trebuie să cultivăm ceea ce ne poate aduce bucurii și momente de pace, altfel ne-am dus pe copcă.
C.T.: Spuneai anul trecut că poezia trebuie să fie de partea adevărului și a libertății. Cum îți dai seama că busola cu care le cauți funcționează bine?
C.K.: Vreau să cred că sînt echipat cu un giroscop care mă ajută să nu-mi pierd direcția, dar adevărul e că nu știu, am dileme gîrlă și răspunsuri cu țîrîita. Nefiind cotropit de certitudini, poate că am șanse să nu devin fanaticul vreunei cauze, să mă păstrez liber. În privința asta, poezia ajută considerabil.
1 comentariu