Cristian Teodorescu: Claudiu, pînă acum am citit diverse chestii despre tine. Că ai fi așa și pe dincolo. Unele măgulitoare, altele nu tocmai. Tu cum crezi că ești ca poet?
Claudiu Komartin: Bunicel. Am scris pagini care cred că stau în picioare și după 7, și după 14 ani. Atît cît mă pot autoaprecia, am cîteva poeme adevărate, dintre acelea cu schepsis și cu șvung, și în plus n-am coborît niciodată în cărțile mele sub un anumit nivel – fără ca asta să mă facă un „poet profesionist” (ultima chestie pe care ar trebui să și-o dorească cineva). Am fost și am rămas dedicat poeziei, nu neapărat din ipostaza de autor – mă prețuiesc mai mult ca cititor, editor sau traducător. În aceste ipostaze cred că pot cîntări mai lucid cam unde mă aflu și ce mi-a reușit pînă acum. Și sigur că e-ntotdeauna loc de mai bine.
C.T.: Dar cum ești în viața de toate zilele?
C.K.: Cam gras pentru gustul meu.
C.T.: Cum e să fii un tip care contestă aproape tot timpul cîte ceva?
C.K.: Din fericire, ăsta este doar unul dintre eurile mele. Îl contrabalansează celelalte – bărbătușul tandru și sensibil, depresivul cu o stimă de sine cam la pămînt, amatorul de chilipiruri, microbistul, maestrul bucătar, pasionatul de coioți etc.
Nu știu alții cum sînt, dar cînd văd cîți oameni-plantă sînt pe lumea asta, mi se pare că unul căruia-i pasă cît de cît și care nu vrea să moară scufundat într-o maree de rahat trebuie să vorbească, să protesteze, să se împotrivească. Știu cît de aiurea li se poate părea ipostaza asta celor care predică pactizarea cu tot ceea ce e strîmb și sfruntat, adaptabililor dispuși să facă micul compromis mizer care te schilodește sufletește pe viață.
C.T.: Nu sînt totdeauna de acord cu tine, dar cel mai adesea, cînd vorbești despre lumea literară, mi se pare că ai dreptate. Te simți un purtător de cuvînt al revoltei?
C.K.: Dacă aș fi într-o dispoziție mai tîmpită, aș bănui în întrebarea asta o doză de zeflemea. Nu, nici vorbă, ceea ce emit eu are legătură numai cu mine și cu exigențele mele, cu nervozitatea și cu spiritul fair and square cu care vreau să cred că sînt într-o oarecare măsură înzestrat. Nimeni nu e purtător de cuvînt în asemenea chestiuni – în momentul în care ți-ai asumat o poziție de putere și a-nceput să-ți placă să fii ovaționat de ortaci, te-ai dus pe copcă. Ajungi naibii să omori oameni pe stadioane și dup-aia îți pun mutra pe tricouri tocmai ăia pe care-i detestai cel mai tare.
C.T.: Unii spun despre tine că nu ești decît un caz, alții sînt convinși că ești poetul Claudiu Komartin. Te simți un caz, ceea ce n-ar fi tocmai rău?
C.K.: Mă simt mai mult ca un macaz decît ca un caz. Sînt cel mai rafinat ultras poetic și mănînc icre negre cu ceapă, să nu mai înțeleagă nimeni nimic.
C.T.: Poetul își mai poate închipui că se duce să facă ordine în templul literaturii?
C.K.: Mai bine și-ar face ordine-n debara. Aia e marea provocare.
C.T.:L După tine, cine mai citește azi poezie?
C.K.: Vatmanii, cofetăresele, acrobații, crescătorii de struți, opticienii, acordorii de piane, salvamarii, psihologii, peisagiștii, rabinii, garderobierele, viceconsulii, stucaturiștii, experții zoologi și ultimul ștanțator din Simeria.
C.T.: Dar poezia lui Komartin?
C.K.: Sînt mulțumit – încă descopăr (sau cîte un suflet bun îmi mai arată) pe Facebook tipe aiuritor de mișto care declară că mă citesc, își fac poze în peisaje ireale cu cărțile mele, mai postează din versurile nemuritoare pe care le-am scris, uneori vin și la lecturile pe care le am (mai rar, fiindcă sînt și deosebit de inteligente, deci știu că ar fi răvășite de farmecul meu dacă m-ar și vedea și asculta pe viu). Și mai e un nene Mihăieș la Timișoara care mă citește pe ascuns sperînd să găsească în poezia mea formula magică prin care (așa cum anunță o profeție) își va redobîndi virilitatea năruită.
C.T.: Am impresia că ne sălbăticim și din cauză că nu mai citim. Ce ne așteaptă?
C.K.: Un chelner nervos, care cu o mînă o să ne-ntindă nota, iar cu cealaltă va prinde mai bine ciomagul pe care-l ține la spate. „Ați rîs și v-ați veselit, ați petrecut fără măsură, ați făcut totul praf pe aici… Acu’ să vă văd.” Despre cărți de literatură, filosofie, istorie și morală cred că e vorba cînd spuneți că „nu mai citim”, altfel, pe site-uri și rețele de socializare cred că se citește zilnic cît s-a citit în primii 3000 de ani de la inventarea scrisului. Încerc să nu dramatizez situația declinantă a literaturii (care mă preocupă în mod direct), dar nu e un scenariu imposibil acesta în care umanitatea ajunge la o stare de deplină sălbăticire, mancurtizîndu-se de una singură, și fără nici o constrîngere sau violență, în cea mai prosperă epocă din istorie.
C.T.: Crezi în zisa lui Nichita Stănescu cum că „Poetul, ca și soldatul, n-are viață personală”?
C.K.: Dacă ar fi s-o iau ad litteram, în nici un caz. Cred că poetul nu are decît viață personală, restul sînt amănunte, adaosuri mai mult sau mai puțin agreabile, contagiuni (care, sigur, se adaugă cu toate la biografie și, în cele din urmă, la conturarea unei individualități). Treaba cuiva care se îndeletnicește cu poezia, care ia poezia de partea lui, nu e să scrie despre marile probleme filosofice ale umanității sau să combată în spiritul vreunei ideologii sau vreunui curent de gîndire, ci să vorbească deschis și clar despre viața lui personală. Dar e posibil ca divinul Nichita să fi spus de fapt, în subtext, altceva decît ce se înțelege imediat din cimilitura asta repetată euforic de 40 de ani de toți proștii Pămîntului.
C.T.: Ce-ar fi putut fi Claudiu Komartin dacă n-ar fi poet?
C.K.: Franzelar, entomolog, îmblînzitor de maici.
C.T.: Ce înseamnă să (mai) crezi în poezie?
C.K.: Să pui un oarecare temei în spusa lui Shelley, cum că poeții sînt legiuitorii neștiuți ai lumii. Și să-ți găsești în îndeletnicirea asta (de a citi și de a scrie poezii) spațiul și modalitățile cele mai potrivite de a te exprima sau regăsi ca ființă unică, pe care n-o poate turti răutatea sau urîțenia lumii. Poezia e forma de rezistență a unui koala față în față cu buldozerele trimise de Corporație.
1.387 de vizualizări
