E greu de presupus că politica internă a unui partid e un fel de sinod de sfinţi, în care se discută destins şi cu surîsul Maicii Tereza pe buze. O ştim cu toţii, dincolo de uşile închise ale sediilor partidelor este strîngerea mîinii cu menghina şi scrîşnirea dinţilor. Cît despre declaraţiile de după, e ca şi cum ai vedea doi adulţi care, la o jumătate de oră după ce s-au epuizat într-o scenă domestică cu gemete, pumni şi păruieli, ies din dormitor şi ţin o conferinţă de presă în care evocă, sobru şi evaziv, valorile creştine şi importanţa familiei.
Aşa şi Ponta cu Geoană. Se lovesc cu creioanele peste fuduliile pline de vanitate şi îşi bagă mîinile în beregăţi, iar în final, cînd catadicsesc să ne spună şi nouă care-i treaba, fac pe mironosiţele şi invocă ba epurările staliniste, ba dragostea faţă de culorile stîngii, ba tot felul de alte bazaconii care nu pot aburi nici măcar sticla pusă la rece, într-o frapieră de la Cotroceni, pregătită parcă pentru sărbătoare. Într-o logică rece ca gheaţa, perfect asortată cu conţinutul unui pahar de Chivas, orice bucăţică ruptă din PSD, fie ea cît de prostănacă, e bună la casa omului.
Acum, dincolo de efectele pe termen scurt ale unei asememea partide de skanderbeg pesedist la nivel înalt, ceea ce ar merita pus deoparte şi studiat separat ţine de adevăratul meşteşug al politicii şi de relaţia lui Ponta cu arta conflictului bine temperat. Tehnic vorbind, orice absolvent de şcoală politică de vară – secţia cotonogari – poată omorî în bătaie, cu un ciomag noduros, un adversar legat fedeleş cu frînghia propriei slăbiciuni. Dar numai un samurai matur, hîrşit în lupte, cu privirea calmă şi spiritul încordat, reuşeşte să facă să cadă de pe umeri capul unui duşman, cu o mişcare atît de iute încît nimeni să nu observe, iar pe lama săbiei să nu rămînă nici o picătură de sînge.
Din păcate pentru calitatea spectacolului politic, ce-am văzut noi la televizor a fost un fals episod de istorie medievală japoneză, în care săbiile au fost înlocuite cu ciomege şi în care nobleţea unui gest de harakiri a fost suplinită de o înjurătură de mamă, cu gîtul întors, din goana calului îndepărtîndu-se.
Unul dintre cele mai bune articole referitoare la paruiala asta de chivutze din PSD . Scurt , la obiect si al dracului de adevarat . Ai si minte , si bun simt , domnule Alin Ionescu . Pastreaza-le . Succes .
Nu este „probabil cel mai bun” ci este chiar cel mai bun articol despre situația din PSD. Mai este și cel mai bun articol scris în revista asta de useliști și, oricum cam cel mai bun articol în general din ultimii ani. Bravo, domnule Alin Ionescu. Ești, cu siguranță, cel mai bun.