Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

CONSTANTIN ABĂLUȚĂ: „Am reușit, printr-un efort de voință, să nu mai pun la suflet nimic din ce m-ar putea afecta psihic”

Zoom CONSTANTIN ABĂLUȚĂ: „Am reușit, printr-un efort de voință, să nu mai pun la suflet nimic din ce m-ar putea afecta psihic”

Îl cunosc pe Constantin Abăluță de mulți ani. E un scriitor excepțional. Are și alte talente artistice. Dar, una peste alta, acest poet și prozator de mîna întîi are o demnitate artistică pe care ar merita s-o ținem minte.

Cristian Teodorescu: M-a uluit că vi s-a dat un important premiu literar la Botoșani și apoi v-a fost retras fiindcă n-ați putut să vă duceți să-l luați. Cum v-a picat chestia asta?

Constantin Abăluță: Vă rog, nu-mi răpiți puritatea și unicitatea acestui fapt biografic cu care mă văd însemnat (Pronia Cerească s-a aplecat asupră-mi), începînd acum să-l explic prin meschine, greoaie, înguste, chițibușărești, la urma urmei sterile, inadecvate și inutile analize, din moment ce el s-a produs cu seninătatea ploii cu soare de care nimeni nu e vinovat. Credeți că el mă mai interesează vizavi de peripețiile incredibile care mi-au răsucit viața de cîțiva ani încoace? Rezum: prin 2013 ori 2014, cu toate că nici eu, nici soția nu sîntem fumători, mi s-a descoperit boala fumătorului și a trebuit să fac urgent o operație la un plămîn. Operație reușită, dar imediat după aceea am luat o gravă infecție intraspitalicească. Infecția a recidivat de trei ori. Am fost literalmente de două ori pe pragul morții. Unul dintre doctori i-a și spus soției mele să fie pregătită. Soția mea – care este o mare timidă – a avut puterea să-i spună că, atît timp cît ea va trăi, voi trăi și eu. Dumnezeu m-a ajutat și pe mine, și pe ea. Acum sînt pe linia de plutire. Dar complet schimbat. Am reușit, printr-un efort de voință, să nu mai pun la suflet nimic din ce m-ar putea afecta psihic. Azi tot ce mi se întîmplă mă găsește senin. Din afară poate părea contrafacere ori masochism. Dar dinlăuntrul MEU toate întîmplările nu-s decît o dovadă că mai trăiesc. Volumul 12 POEME, pe care l-am terminat chiar azi, își trage seva din acestă seninătate netrucată. Ăsta sînt eu acum, noul Constantin Abăluță, și mă simt bine în această piele de-o imponderabilă unicitate.

C.T.: Cine au fost autorii acestei decizii?

C.Ab.: După cele spuse mai înainte, vă dați seama că nu mă interesează cine și ce a putut genera faptele de care pomeneați. Omul și poetul de acum are alte preocupări, mai puțin sterile, mai rodnice. Nu vreau să-mi cheltuiesc nici un dram de energie pentru futilități. Dumnezeu mi-a dat o creativitate debordantă și abia îi fac față. Scriu concomitent proză, poezie, traduc un poet israelian și unul belgian, desenez, voi deschide anul ăsta a doua expoziție (cea personală), prima, cea colectivă, organizată de Paula Ribariu la Muzeul Pavel Șușară (și la care particip cu 11 lucrări grafice și două obiecte), abia s-a închis de cîteva zile. În una sau două săptămîni, piesa mea Liniștea va fi montată la Radio de regizorul Gavriil Pinte. Nu mă frămînt pentru premii. Nu premiile m-au făcut pe mine. Ci lucrările pe care le scriu. Și substanța lor care încet-încet merge înspre perenitate și o recunoaștere mai largă. Și chiar de n-ar fi așa: e omenește să te înșeli. M-aș simți confortabil și în autoînșelare. Știind că cel puțin am încercat, n-am ars gazul de pomană. Voi muri împăcat. În viața asta mi s-au dat și multe șanse.

C.T.: Sînteți un om sociabil, dar un scriitor singuratic despre care se vorbește mult prea puțin.

C.Ab.: Îmi permit o corecție: afirmația e aplicabilă doar în ce-l privește pe prozator și pe antologator (despre antologia Douze poètes roumains, în franceză de C. Ab. și Gérard Augustin, prefață de Sorin Alexandrescu, nimeni n-a scris nici un rînd în presa românească). Sigur că și artistul plastic e prea puțin văzut, dar ce pretenții să am cînd, nefiind membru UAP, n-am putut să am pînă acum nici o expoziție personală…

C.T.: În ce relații sînteți cu critica literară?

C.Ab.: În nici una. Și știți de ce? Să vă povestesc o pățanie. Un critic căruia îi dădusem o carte de poeme recent apărută mă întîlnește și mă felicită, îmi spune că i-a plăcut etc. Eu îi răspund că aștept să văd ce va spune în cronică. La care el îmi răspunde ferm că el e responsabil numai cu cronica dramatică. Caut în arhiva revistei unde lucrează și, cînd colo, ce să văd, scria de zor și cronici despre poezie! Poți avea relații cu astfel de oameni? Care – parafrazîndu-l pe Arghezi – una spun și alta fumează…

C.T.: Aveți diplomă de arhitect, ați și făcut această meserie cîțiva ani, apoi ați ales literatura. De ce?

C.Ab.: Am început să scriu, la început prost sau, dacă vreți, destul de modest. Dar apoi, în numai doi-trei ani, am făcut progrese inimaginabile chiar pentru mine. Cenaclurile din anii ’60, și în special cel al lui MRP (Miron Radu Paraschivescu), m-au inițiat în modernism și suprarealism. Dicteurile mele automate la mașina de scris (Olympia cu car mare, lăsată în părăsire de dactilografa noastră), începute prin anii ’65-’66, pe cînd lucram la IAL, în timp ce colegii mei citeau tacticoși  Sportul (trai dulce mai era pe-atunci la IAL!) sînt și acum o perlă de inspirate ciocniri de cuvinte și de stări privilegiate ale ființei interioare (pe care nici măcar nu bănuiam că o am). În 1966, la doi ani de la debutul semi-proletcultist în colecția “Luceafărul” cu volumul Lumina pămîntului, aveam deja gata volumul ALERTĂ, volum agresiv experimental, respins cu onor de editură.

C.T.: Ca arhitect și ca scriitor, cum vi se pare azi Bucureștiul?

C.Ab.: Nostim neunitar. Caraghios balcanic. Cu frumoase și de ținută cartiere Bauhaus (clădiri ale unui Marcel Iancu, de exemplu, înnobilează cerul sub care sînt înălțate)! Cu ferite colțișoare din alt secol, cum e Intrarea Viitorului care duce la Muzeul Șușară. Cu cîteva încercări de transformare a unor frumoase clădiri vechi prin adăugarea unor inserții moderne, încercări mai izbutite ori mai neinspirate. În schimb, cu grotesca și imunda corcire a unor artere principale (cum e Calea Moșilor) prin lipituri și căpușări cu larghețe aprobate de Serviciile de arhitectură ale primăriilor (cum, de ce?). Dumnezeu să mă ierte dacă greșesc, dar găsesc drept o culme a făloșeniei grandilocventa Biserică a Mîntuirii Neamului (comme il faut d.p.d.v. arhitectural). Casa Poporului nu ne era de ajuns, și nu ne-a slujit drept lecție? Se pare că nu…

C.T.: Ce înseamnă banalitatea pentru poetul Constantin Abăluță?

C.Ab.: Banalul e cel care ne însoțește traiul zilnic. Depinde de noi să-l transformăm în ceva benefic, și încă mai mult: într-o sărbătoare. Cei care nu știu să facă asta vor trăi într-un tern perpetuu și într-o fatală lipsă de aderență la real. A nu ști să te bucuri de întîmplări banale, să le descoperi rezonanța mereu nouă, e o dovadă a unui suflet plat, necizelat. Spun necizelat, nu neinstruit. Căci destui oameni simpli sînt sensibili la spectrul larg al întîmplărilor banale. Țăranii lui Marin Preda și ai lui Nicolae Velea sînt astfel de exemplare alese.

C.T.: Dar faptul divers?

C.Ab.: Faptul divers e un ajutor neprețuit pentru scriitor. De n-am da ca exemplu decît cel de la care pornind Albert Camus a scris piesa Neînțelegerea. Eu însumi am primit multe semnale ale hazardului obiectiv. Pur și simplu mi-au ieșit în cale fapte diverse de-o stranietate incredibilă. De la ele am pornit să scriu multe din textele mele. Scînteia și energia care te împing la scris le sînt datorate indubitabil unor astfel de întîlniri. Singurul lucru care ți se cere este să ai tot timpul atenția trează la ce se întîmplă împrejur. Și să ai un radar și noaptea, în vise.

C.T.: Vă întreb ca pe un înțelept, ce-ar trebui să facem cu viața noastră?

C.Ab.: Nu pot să refuz a răspunde la această întrebare chiar dacă nu-s nici pe departe un înțelept. Nu-mi revendic mai mult decît raționalitatea medie a unui om pățit. Copleșit de pățanii, ca să zic așa. Permiteți-mi să cred că două-trei versuri dintr-un poem recent (“Alergarea”) vor acoperi perfect și ingenios întrebarea. Le voi cita: “dacă nu alergi soarele orașele străzile podurile / nu fac doi bani / dacă nu alergi aleargă viața după tine / te prinde-n laț te chinuiește te hăituiește te hăcuiește / aleargă omule aleargă / între două orașe între două fluvii între două mări / alergarea ta picioarele mîinile inima / dimineața seara noaptea întreagă / durere mîndrie și umilință / pe toate drumurile pe toate culmile”.

C.T.: Un vers la care țineți, un gînd special?

C.Ab.: Cred că am luat-o înaintea întrebării. Țin la versurile citate mai sus căci ele satisfac cerințele mele tot mai mari față de poem, și anume să reunească plauzibil cîțiva vectori: adevărul general, sinceritatea omenească, expresivitatea personală  a autorului și să refuze intelectualismul (imagini prețioase, expresii gongorice).

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
Editoriale
  • Părinteasca dimîndare

    16 iulie 2019

    Simona Halep i-a bulversat pe englezi cînd le-a povestit că România, care-i cea mai mare producătoare de iarbă cu scaieți din Europa, nu are nici un teren de tenis cu […]

  • Alianța morților

    16 iulie 2019

    Al doilea mandat Iohannis își aruncă umbra împietrită peste următorii cinci ani românești. După calcule și arestări, fatalitatea are acum înfățișarea drobului de sare. Se pregătește perpetuarea unui alt președinte […]

  • Iar ne fug investitorii

    16 iulie 2019

    Cică ExxonMobil ar cam vrea să se retragă de pe platoul continental al Mării Negre. Cel puțin așa spun sursele publicației specializate Gas4Media. Publicație care nu uită să ne amintească […]

  • “Cine rîde undeva în lume, rîde de mine!” (Rainer Maria Rilke)

    9 iulie 2019

    Legea recunoștinței, conform căreia copiii care nu le vor cumpăra părinților loviți de Alzheimer înghețată pe băț vor fi deferiți Justiției, mi-a amintit de șocul pe care l-am trăit în […]

  • Isărescu al șaselea, unicul

    9 iulie 2019

    Între comunism și ziua de mîine, istoria a aruncat iarăși o punte de rău augur. Parlamentul României a pus, pentru a șasea oară, un informator al Securității în fruntea Băncii […]

bt