Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

COSMIN CIOTLOȘ: „N-a început lumea cu noi și, pe cît putem anticipa, nu se va termina cu noi”

Zoom COSMIN CIOTLOȘ: „N-a început lumea cu noi și, pe cît putem anticipa, nu se va termina cu noi”

Critic literar, tînăr universitar, talentat autor de cărți despre Mircea Cărtărescu și despre Mateiu Caragiale, Cosmin Ciotloș a fost timp de zece ani cronicar de carte la România literară. Apoi, brusc, n-a mai fost. Optimist incurabil și politicos uneori peste măsură.

Cristian Teodorescu: Cum e să treci de la Automatică și Calculatoare la Litere?

Cosmin Ciotloș: Revigorant. Aveam de ales, la terminarea liceului, între două pasiuni. Cea științifică îmi era mai la îndemînă (taică-meu fiind profesor de matematică, eu însumi descurcîndu-mă binișor la olimpiade), așa că nu mi-a fost greu să intru la Automatică și Calculatoare cu o medie mare. Am rezistat doi ani acolo, pînă m-am prins că ingineria nu e de mine. Am trăit, e drept, și experiențe intelectuale acaparante (analiza cu profesorul Stănășilă, fizica cuantică cu profesorul Iordache), dar acestea erau niște rarități într-un teritoriu ocupat de diode și tranzistori. De ce n-am dat de la-nceput la Litere? Din scrupul. Eram convins că pentru a intra acolo trebuie să fii ceva mai mult decît un cititor nesățios. Să fii, adică, un filolog în sens tare, care știe, îmi imaginam eu, și o latină măcar conversațională, și niște greacă veche. Un etalon, desigur, naiv. Dar, recunosc, m-am ținut de el și în anii de studenție, de-a lungul cărora n-am „fentat” nici un curs.

C.T.: Care sînt matematicienii-literați la care te gîndești mai des?

C.C.: Acum, să nu credeți că sînt chiar un nostalgic care are reverii cu literați-matematicieni. Admit însă că mă fascinează scriitorii în formația cărora se întrevede, dincolo de talent, și o inteligență redutabilă, fie ea modelată științific sau nu. Caragiale, de exemplu. Sau Camil Petrescu. Sau, mai aproape de noi, Horia-Roman Patapievici, a cărui erudiție bulversantă e așezată pe o solidă armătură logică. Patapievici se numără printre foarte puținii eseiști români capabili să articuleze, în scris, o demonstrație, nu o descriere sau un simplu șir de glose.

C.T.: Barbu sau Arghezi?

C.C.: Barbu ca epistolier și Arghezi ca poet.

C.T.: La ce-i folosesc unul critic literar studiile în științele exactității?

C.C.: Sînt un bun supliment moral: nu-ți dau voie să minți. Există situații cînd, uman, poți simți tentația micului neadevăr comod, a flateriei politicoase, a concesiei amabile. Și-atunci te întrebi dacă ai putea să spui că doi și cu doi fac cinci doar pentru a nu-ți pierde un prieten sau, dimpotrivă, pentru a-ți leza un inamic. Nu spun că asta te face neapărat un critic bun, dar te ajută să nu-ți pierzi dramul acela de credibilitate care ți-a fost dat în momentul cînd ai pus pe hîrtie prima cronică.

C.T.: Cum pot influența criticul și critica mersul literaturii?

C.C.: V-aș putea răspunde cu exemplul lui Lovinescu, care a ținut piept iorghismului vreme de douăzeci de ani pînă cînd să înceapă să fie ascultat, și căruia îi datorăm, totuși, modernismul românesc, cu bunele și cu relele lui, cu deschiderile și cu limitările inerente. Dar, vorba unui personaj, să nu ne-ntoarcem la 1821 fix, că ne-am procopsit. Se vorbește azi tot mai des și mai resemnat despre o criză a criticii. E drept că instituția ca atare și-a pierdut prestigiul de altădată, dar, domnule Cristian Teodorescu, dați-mi voie să fiu optimist. N-a început lumea cu noi și, pe cît putem anticipa, nu se va termina cu noi. Acum un secol și ceva, Barbey d’Aurevilly deplîngea starea comentariului literar, care, spunea el, ar fi fost înlocuit de o publicitate ineptă. Iar asta, în Franța lui Sainte-Beuve! Să lăsăm, deci, drobul de sare sus, pe cuptor, și să ne vedem de ale noastre. Atîta vreme cît vor exista cărți mediocre, se va găsi cine să le denunțe, chiar într-o mare de fanatici. Iar asta, ca să revin la întrebarea dumneavoastră, e fundamental pentru metabolismul literaturii.

C.T.: În adolescență citeai mai ales istorici din vechime. Așa s-a întîmplat sau te bătea vreun gînd?

C.C.: Continuu să-i răsfoiesc, să știți! Nu-mi mai aduc aminte ce gînduri mă băteau pe atunci, cred că era pură plăcere. Acum, găsesc în ei, pe lîngă nemaipomenite lecții de stil, prilejuri de foraj etic. Mă las mai greu păcălit de notorietățile zilei cînd văd ce s-a ales de notorietățile Romei antice. Cum să nu mă amuze să descopăr cazul unui consul nonagenar care, înlăturat din avocatură pe motiv de vîrstă, și-a regizat propria înmormîntare și s-a jelit singur într-atît încît i-a convins pe decidenți să-l repună în funcție? Vi se pare că inventez și că trimit săgeți spre lumea noastră? Citiți-l pe Seneca.

C.T.: Spuneai într-un interviu că literatura română contemporană o duce mai bine ca oricînd. Ai rămas la aceeași părere sau crezi că e cazul s-o revizuiești, lovinescian?

C.C.: N-a trecut încă anul de cînd am spus asta, deci ar fi cam devreme să-mi iau vorba înapoi, nu-i așa? Cred că avem o literatură care merită citită cu delicii, în toate genurile și pe toate etajele generaționale. Să ne uităm un pic: sîntem contemporani cu un mare scriitor european, cum e, s-o spunem fără pedanterie, Mircea Cărtărescu. Îl avem printre noi pe un minunat stilist de talia lui Radu Cosașu. Ne putem bucura de grozăviile dichisite ale lui Răzvan Petrescu. Îl ascultăm ritualic la festivaluri mai mici sau mai mari pe Ion Mureșan, psalmodiindu-și poemele orfice. Ne entuziasmăm cînd Dan Sociu publică, într-o revistă tîrgmureșeană, un poem metafizic de cincizeci de pagini. Pînă nu demult, am beneficiat de prietenia (nu doar în înțeles tehnic) pe Facebook a lui Emil Brumaru. Există printre noi oameni care l-au recenzat pe Călinescu și tineri savanți de felul lui Eugen Ciurtin, care descoperă din praful manuscriselor lucruri neștiute despre marginalii secolului al XIX-lea. Numindu-i pe aceștia, n-am făcut decît să culeg cîteva stafide dintr-un ditamai cozonac. Cît privește revizuirile, tocmai pentru că ultimii treizeci de ani arată atît de bine, ele merită făcute, fără îndoială, azi mai mult ca oricînd. Din rațiuni de igienă intelectuală, nu ca să plătim polițe, nici ca să polisăm statui. Pînă la urmă, vocația unui critic literar, atîta cîtă e, e sinonimă cu fervoarea discernămîntului.

C.T.: Ai scris o carte excelentă despre Mateiu Caragiale, Elementar, dragul meu Rache. Cum ți se pare romanul lui Ion Iovan despre același Mateiu?

C.C.: Mă bucur că-mi spuneți asta! Cartea despre Mateiu Caragiale s-a dovedit, observ, un impromptu norocos, cum, din păcate, n-a fost cazul precedentei, conținînd trei sute de adnotări livrești la Levantul (la care am lucrat la fel de mult și în care mi-am dizolvat memoria literară cîțiva ani buni). N-o invoc întîmplător, pentru că, mi se pare, fantezia lui Ion Iovan e un remarcabil pandant în proză la epopeea lui Mircea Cărtărescu. Fără să absoarbă, e drept, toată tradiția literaturii române, dar izolînd fericit ADN-ul inimitabil al autorului Crailor de Curtea-Veche. Cu atît mai fericit cu cît Ultimele însemnări… (ulterior redenumit MJC) nu venea pe un teren arid, Mateiu Caragiale fiind, probabil, cel mai revizuit și adăugit scriitor român: o nuvelă a lui, neterminată, a suscitat nu mai puțin de trei continuări, iar romanul din 1929 a avut parte de cel puțin două încercări de aducere la zi (Fănuș Neagu, cu Frumoșii nebuni… și, mai recent, Dan Stanca, cu Craii și morții).

C.T.: De ce te-ai despărțit de România literară după cei ai ținut acolo vreo zece ani cronica literară?

C.C.: În fapt, pentru un like pe Facebook. În esență, pentru un dislike simbolic față de laureatul Premiului “Eminescu” din 2015. Au trecut cîțiva ani de-atunci și concluzia la care am ajuns, cu o salutară doză de umor, e că, pentru a doua oară, domnul Manolescu mi-a arătat că are încredere în destinul meu de critic literar. M-a îndepărtat pentru a mă feri de ceea ce avea să urmeze în politica revistei. Îi rămîn recunoscător pentru gestul acesta de subtilă pedagogie. Poate tot atît de recunoscător pe cît îi sînt pentru momentul în care, student în anul întîi fiind, mi-a încredințat rubrica-fanion a României literare.

C.T.: De ce te-ai făcut universitar?

C.C.: Pentru că mă simt în largul meu discutînd despre literatură cu niște copii (așa-i consider, chiar dacă lor nu le place asta) care plesnesc de curiozitate și dintre care unii vor ajunge, poate, scriitori sau critici literari. Ori măcar profesori dedicați.

C.T.: De ce ești rapidist?

C.C.: Să precizez termenii: sînt rapidist, cum bine ați intuit, nu un ins care ține, inerțial și ușor monden, cu Rapidul. Adică văd, de ani buni, toate meciurile de pe stadion, din mijlocul galeriei. M-am îndrăgostit de clubul ăsta spontan, în preadolescență. Argumentele aveam să le găsesc cu timpul, învățîndu-i istoria și descifrîndu-i spiritul: Rapidul e o echipă de cartier, conservînd hazul, faconda și onoarea mahalalei caragialești; e o echipă care nu e dependentă de performanță, deși a atins-o de cîteva ori; e o echipă ai cărei suporteri cîntă nouăzeci de minute un repertoriu de încurajări din care nu lipsesc nici ariile beethoveniene adaptate în crescendo, nici invectivele uneori baroce la adresa adversarilor tradiționali; e o echipă care, în anii ceaușismului delirant, și-a conservat pedigriul interbelic, inventînd și cîteva scandări intrate în legendă; în sfîrșit, e o echipă la care bunicul meu, fost fotbalist la Jiul Petroșani, a ținut și pe care, într-un amical de grație din 1946, a și învins-o cu 2-1.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
romania100

Editoriale
  • Sasus captivus

    14 mai 2019

    Dacă C.T. Popescu și Emil Hurezeanu ar fi trăit pe vremea summit-ului de la Maglavit, cînd un cioban mut a purtat convorbiri rodnice cu Dumnezeu, n-am nici o îndoială că […]

  • Mahmurul și-a făcut datoria

    14 mai 2019

    Din denunțurile scoțienilor Walker, Ballantine și Chivas, care au continuat să colaboreze cu ofițerul Traian Băsescu și după ce acesta s-a repatriat de la Anvers, se înțelege că fostul președinte […]

  • De ce nu votez la referendum

    14 mai 2019

    Pe 8 decembrie 1991 împlinisem, deja, de aproape o lună, 17 ani. Și nu aveam drept de vot. Dar am votat, și încă de trei ori, la referendumul pentru Constituție. […]

  • Fiecare om cu tornada lui

    7 mai 2019

    Celebra ospitalitate românească a dat în clocot pe drumul dintre Drajna și orășelul meu de baștină, numit Slobozia. Puțin a lipsit ca tornada ce dansa din buric pe cîmpia Bărăganului […]

  • Cică niște belgieni…

    7 mai 2019

    Un flamand cu înfățișare de rebel surmenat zice despre Laura Codruța Kövesi: “Este acum subiectul unei campanii murdare și al unor acuzații false”. Vorbim despre Guy Verhofstadt, liderul ALDE din […]

romania100