Ca și întrebarea cu substrat filosofic „Ce a fost mai întîi – oul sau găina?“, începuturile literare ale lui Cosmin Perța sînt dilematice. La fel și recentul său roman, Dispariția, care pornește de la niște cazuri reale de dispariție în masă, dar e ficțiune curată.
Cristian Teodorescu: Iepurele romanului sare tot mai des dintre poeți. La tine, a sărit – pentru a treia oară? – cu Dispariția. Cu program sau așa s-a nimerit?
Cosmin Perța: Dispariția e, de fapt, al șaselea roman al meu și a opta carte de proză. Nu s-a „nimerit“ chiar din senin, dar nici un program nu pot să spun că a fost. Cert e că primele lucruri pe care le-am scris, pe la 12 ani, au fost un soi de povestiri fantastice sau SF, influențat fiind de literatura universală fantasy și de SF-ul sovietic pe care le citeam la vremea aceea. De atunci am scris încontinuu proză, în paralel cu poezia pe care am început să o experimentez un pic mai tîrziu. În liceu scriam proză de aventuri și proză istorică, dar între timp debutasem ca poet în reviste, proza din perioada aceea nu am publicat-o niciodată. În facultate am debutat în volum ca poet și s-a lipit cumva de mine imaginea aceasta, însă foarte puțină lume știe că era cît pe ce să debutez ca prozator, la 22 de ani aveam gata un prim roman biografist, foarte în ton cu ce începea să se scrie în literatura română atunci, la începutul anilor 2000, însă fiind biografist era foarte crud, ca și stilul meu, de altfel, foarte intim, și mi-a fost frică.
C.T.: Frică de ce?
C.P.: Pe de o parte, nu aveam suficientă încredere în textul meu și, pe de altă parte, îmi era nițel jenă să mă expun așa de tare. Așa că, într-un puseu de teribilism, l-am șters de pe calculator, am ars singurul exemplar tipărit și am debutat cu poezie. De atunci am fost poet, văzut ca poet, dar nu am încetat nicio clipă să scriu proză. Cînd am fost suficient de convins de calitatea textelor pe care le scriam am început să și public. Am debutat în proză cu Întîmplări la marginea lumii, la Cartea Românească (pe vremea aceea ținea de Polirom), apoi a urmat un pic de vrie, publicînd „fără program“, la diferite edituri, cărțile mele de proză (de exemplu,trilogia lui Teofil, Teofil și cîinele de lemn, În urmă nu mai e nimic și Arșița, este publicată la trei edituri diferite, Herg Benet, Polirom și Editura Paralela 45), lucru care nu a favorizat neapărat vizibilitatea lor, neexistînd în spate nicio strategie de marketing coerentă și nici măcar o strategie de autor. Lucru limpede pentru mine însă e că fără proză nu pot funcționa. Și dacă poezie am început să scriu tot mai rar, cu tot mai multă greutate și mai multe rezerve apropo de discurs, proza îmi e tot mai la îndemînă, nu scriu constant, dar scriu frecvent și cu tot mai multă siguranță stilistică. Prin urmare, cred că e vremea ca poetul să se retragă în mod onorabil și să lase locul în lume prozatorului.
C.T.:Pe vremuri poeții scriau romane ca să-i citească și cei care nu le aveau cu poezia. Acum cititorii nu le mai au nici cu proza, dacă nu e vorba despre Nuțu Cămătaru. Ai idee cine te citește?
C.P.: Nu pot să mă plîng de cititori, cărțile mele au în mare parte o receptare bună și circulă, din fericire, destul de bine. În anii 2000 aveam un public mai mic, dar fidel, format în mare parte din cei din generația mea sau din oamenii din lumea scriitoricească în general. În timp am observat că publicul s-a diversificat, primesc mesaje, semnale, de la oameni foarte tineri, cei care acum sînt studenți sau liceeni, sau din zone pe care nu le bănuiam. De exemplu, recent am schimbat dentistul și am mers la un doctor pe care nu îl cunoșteam, în schimb el mă cunoștea, îmi citise vreo trei romane și participase chiar la lansarea unuia dintre ele. Cum spuneam, la început aveam un public mic, destul de fidel, pe care îl cam cunoșteam. Acum nu îmi mai cunosc publicul, nu știu cu exactitate cine îmi citește cărțile, tocmai pentru că e mult mai divers, însă știu că sînt citite, prin prisma semnalelor surprinzătoare despre care vorbeam și prin prisma vînzărilor care sînt în creștere.
C.T.: Viața cărui interlop te-ar tenta s-o faci roman biografic?
C.P.: Am un proiect mai vechi de a scrie la un moment dat despre viața unui mini-interlop local, pe care l-am cunoscut bine în junețe, un soi de Robin Hood între interlopi, ucis într-o răfuială între găști, dar care are o poveste și o istorie absolut fascinante, cu care am și o legătură afectivă pentru că era, de fapt, un om bun. Nu era un psihopat, ajunsese interlop printr-o conjunctură socială pe care a încercat să o gestioneze pe un fond de umanitate și de credință într-un soi de justiție superioară. Lucru care l-a și ucis. Bineînțeles că interlopul meu e, cum zic englezii, small fry, nu mai știe nimeni de el, poate nici în zona unde a activat, dar mă interesează povestea autentică din spatele personajului, nu faima sa.
C.T.: Se spune că proza fantastică are mai totdeauna un sîmbure real(ist) în ea. În Dispariția cum e?
C.P.: Chiar dacă nu este o ficțiune documentară, ci ficțiune curată, Dispariția este inspirată și pornește, ca pretext, de la o situație reală. La începutul anilor 2000 lucram la un săptămînal, Clujeanul, iar una dintre colegele mele a dat peste un subiect din care a făcut un reportaj teribil, despre un sat din Cluj abandonat peste noapte, integral. Mi s-a părut atît de neverosimilă situația aceea încît m-a bîntuit ani în șir pînă am ajuns să scriu despre ea. Toate descrierile interioarelor caselor abandonate din cartea mea sînt bazate pe fotografiile făcute de colegii mei atunci cînd au documentat subiectul. Îmi pare foarte rău că arhiva acelui săptămînal a fost ștearsă de pe net, mi-aș fi dorit să pot folosi una dintre fotografiile originale pentru copertă. Însă doar descrierea acelor spații abandonate și doar premisa cărții pornesc de la acel subiect jurnalistic autentic, tot restul, detalii, poveste, personaje, sînt ficțiune.
C.T.: Dacă tot vorbim despre fantastic, cum îți merge în pandemie?
C.P.: Oricum nu eram eu cine știe ce animal social. Îmi merge bine, lucrez mult. Fiind forțat să stau mai mult în interior, m-am pomenit cu o sumedenie de timp cu care nu știam ce să fac, așa că am început să scriu; cărți, proiecte, diverse lucruri pentru care înainte nu îmi găseam timp. Așa că pot spune că pentru mine, în mod paradoxal, a fost o perioadă bună, de acumulări, finalizări ale unor texte lăsate la sertar și începutul altora. Probabil că nici Dispariția nu ar fi ieșit în forma aceasta fără contextul pandemic. Cu toate astea, sper să se termine cît mai curînd, pentru că, oricît îmi place să scriu și îmi prețuiesc munca, mai mult prețuiesc libertatea.
C.T.: Cum te simți pe Zoom la lansările de carte?
C.P.: Era o formație foarte la modă pe vremea cînd eram eu puști care avea un vers, Life in plastic is fantastic. Cam așa mă simt. Artificial, impersonal, contactul acela uman, chiar și între priviri, dar într-un spațiu real, transferul de energie dintr-un spațiu real îmi lipsesc teribil. Prin urmare, nu îmi plac, dar știu că sînt necesare. Au și niște avantaje, ajung la un public mai larg, care poate nu ar putea participa fizic, sau la un public care le poate urmări în timp ce face altceva, însă ceva se pierde, un soi de calitate a relației. Și nu vorbesc despre discurs, că un discurs poate fi foarte bun și online, și fizic, ci despre niște factori senzoriali, extra-cognitivi, care nu se adresează doar logicii și rațiunii, ci stabilesc o relație empatică, dau și primesc căldură, e o senzație pe care mi-e greu să o explic, dar lipsa ei parcă transformă totul într-un act mecanic, nu neapărat superficial. Cu tot riscul de a avea la o lansare fizică 30 de oameni, m-aș simți mai în largul meu cu ei decît cu 300 online.