Ajung rar în Galați și atunci mă duc neapărat în piață și pe faleză. Sînt locuri unde poți găsi bunătăți mai rare, de luat în portbagaj (sau măcar în memoria senzorială). Acum cîțiva ani, s-a întîmplat să găsesc bragă și, mai ales, să fie proaspătă! Cred că era gata de vreun sfert de oră… Nicio pișcătură, nicio urmă de acreală: nectar absolut! soare lichid!! Am cerut pahar după pahar, pînă la sastisire, conștient fiind că așa o licoare s-ar putea să nu mai gust în restul vieții.
Am plecat satisfăcut și plenar, cu gînduri estetice și diacronice despre frumusețea vieții, ca un mic epigon al lui Pleșu în vilegiatură. Și atunci, pe faleză, doi pași mai încolo, am văzut cafeneaua. Așa, coane! Aferim, boierule! Hai să trag și un șvarț! Sau o cafeluță scurtă cu caimac… Ah, îmi și închipuiam ibricul sfîrîind în nisip… că doar în vecinătatea unui așa bragagiu pe patrimoniu nu poate ființa decît un cafegiu așijderea: ca din vremurile bune, în care Galațiul… ehehei… făcea legea pe Dunăre! Parcă vedeam că se apropie de mine și o ghicitoare, după ultima sorbitură; îmi va răsturna ceașca-n farfurioară… și îmi va da în zaț, de soartă și de fericire… ceva la drum de seară… la așternut, poate, mai știi?… Mă rog, ce-o fi!
Mă îndrept spre barul în aer liber, cu un zîmbet larg, cît al lui Epicur și al lui Păstorel la un loc, și îi întreb pe cei doi băieți de dincolo de tejghea, care-și făceau de lucru pe lîngă espressor: „Faceți și cafea turcească?” Cele patru sprîncenele zvîcnesc în sus, simultan. Muțenie. Oi fi greșit cînd am zis „turcească”… Știu că ăsta e tabu crunt în Grecia, Bosnia sau Armenia… În țările astea, cafeaua la ibric se numește – respectiv – grecească, bosniacă sau armenească; și e necaz mare dacă-i atribui altă origine. O fi și Galațiul o țară care ține la popria-i independență cafegească? Cine știe!? – mă gîndesc eu și rectific: „Cafea tradițională, așa, la ibric?” Deja zîmbetul mi se crispase (din Epicur rămăsesem numai jumătate)… Nu mai visam la aparat cu nisip, ci doar la un ochi de aragaz; mă mulțumeam și cu un reșou…
Cînd colo, mi ți-i văd pe cei doi izbucnind într-un hohot zdravăn, vădit disprețuitor. Ca unui tataie fonfăit care caută piese de Trabant; ca unei mămăițe care nu-și aude strigat pomelnicul la slujbă; cei doi brazi de flăcăi îmi răspund: „N-avem chestii de-astea, aici e bar adevărat…” Unul dintre ei, milostiv condescendent, îmi propune un espresso lung sau un americano. Probabil că știe, din experență, că acestea sînt variantele cele mai apropiate de gustul endemic al românului (fie el gălățean sau mai puțin de atît…) în materie de cafea.
Evident, n-am luat nimic. Era păcat să-mi stric after-taste-ul brăgii cu un gust banal, pe care-l știam de la mall. Nu venisem la Galați ca să văd dacă Lavazza se simte altfel pe papile cu apă de Dunăre. Am plecat pe gînduri: băieții ăștia, probabil pui de siderurgiști șomeri, studenți la Danubius cu un part time de șmecheraș, ca barman – sau barista, cum se spune mai nou – poate chiar credeau în superioritatea limuzinei lor de percolat pulbere cafenie – față de metoda revolută a fierberii aesteia în apă. Dar poate că le era și interzis, de către furnizorul care le branduia incinta, să folosească altminteri cafeaua, decît după regulile din cartea tehnică a espressorului.
Doar că mie, ca turist din București, la vînătoare de savori locale, de la prune afumate pînă la batog delicat „de-l mesteci cu limba”, mi-ar fi mers la suflet, pe faleza aceea pitorească, un traseu care să înceapă cu o bragă, să continue cu o cafea „alla turca” și să se încheie – cine știe? – cu un rahat.
Într-un sens, încheierea chiar s-a împlinit.
Succint, e vorba doar despre evoluţie – cerere – ofertă + etern valabilul „de gustibus”.
De acord că reacţia băieţilor a fost de melteni – aroganţi – suficienţi – needucaţi.
„Un pic” mai încolo, la celălalt capăt al falezei, se bea o cafea turcească ca la mama ei. 😊