Creierul fraudei de 22 miloane de euro are relaţii complexe cu familia Băsescu

Pe generalul SIE (r) Dragoş Florian Diaconescu l-a luat gaia. Ţara răsuflă uşu­rată pentru că a mai scăpat vremelnic de un şacal lacom şi hoţ. Diaconescu meşterea scrisori de garanţie false, pentru obţinerea creditelor bancare, în văgăuna sa din B-dul Carol I, împreună cu Aurel Şaramet, şeful Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii. Deviza fondului este: „Noi garantăm pentru ideile tale“. Păcat că ideile au aparţinut unui general interlop, Dragoş Florin Diaconescu, pentru care fondul condus de rău famatul Şaramet – care figurează în continuare pe site-ul instituţiei ca preşedinte – a garantat cu reputaţia şi viitorul.

Fondul de garantare este o gaşcă înţesată de ofiţeri acoperiţi în diverse servicii de informaţii, mulţi dintre ei provenind din structurile vechii Securităţi, precum Bogdan Baltazar, membru în CA al instituţiei. Oricum, generalul Diaconescu s-a simţit aici ca acasă şi lucra cu oameni pe care îi ştia încă de pe vremea când conducea Oficiul Argus, una dintre piesele de bază ale Întreprinderii de Comerţ Exterior (ICE) Dunărea, adică UM 0107 a fostului Centru de Informaţii Externe al Securităţii (fosta DIE, actualul SIE). Prin Oficiul Argus, Securitatea făcea angajările atât a resurselor din ţară (civili cu grade de ofiţeri şi subofiţeri sau simpli colaboratori), în cadrul reprezentanţelor diplomatice străine, cât şi a celor din străi­nătate, în cadrul întreprinderilor de comerţ exterior româneşti.

Practic, Argus ţinea evidenţa tuturor dosarelor angajaţilor controlaţi de Securitate. Deşi Navrom, întreprinderea de transporturi maritime în cadrul căreia a activat Băsescu înainte de revoluţie, nu se subordona direct DIE prin ICE Dunărea, totuşi aceasta transporta fie arme româneşti destinate ţărilor din lumea a III-a, fie echipamente militare provenite din Occident şi supuse embargoului. Ambele servicii erau supravegheate de securitatea externă, care în ultimii ani ai regimului Ceauşescu se substituise Direcţiei de Informaţii a Armatei şi îi preluase atribuţiile. În calitate de comandant de nave foarte mari, şi apoi de şef al agenţiei Navrom de la Anvers, Băsescu a fost cărăuş de furnituri militare, deci s-a aflat în subordinea DIE, deci dosarul său a trecut pe la generalul Diaconescu.

Nu ştim dacă Băsescu l-a cunoscut personal pe Diaconescu înainte de 1989 şi ar fi inutil să-l întrebăm acest lucru, dat fiind faptul că preşedintele va nega din start, conform unui reflex profesional cultivat de către ofiţerii din securitatea externă, care învaţă să mintă, să falsifice şi să disimuleze realitatea în numele patriei. Ce ştim, este că Diaconescu a fost avansat de la gradul de colonel SIE în rezervă, la cel de general cu o stea, în vremea regimului Băsescu. Şi ce mai ştim, este că Diaconescu este unul dintre invitaţii de o­noa­re ai Administraţiei Prezidenţiale, de Ziua Naţională, aşa cum se poate vedea într-o poză publicată în presă, realizată pe 1 Decembrie 2009.

Diaconescu se vede cu Băsescu şi în timpul liber. Proprietăţile lui din Predeal, luate cu japca, se află gard în gard cu vila de protocol la care trage Băsescu, când vine să se relaxeze la munte după un referendum de suspendare câştigat la masa verde. Fiica mare a preşedintelui, Ioana, se salută cordial cu fiica mică a lui Diaconescu, Raluca Draga Diaconescu Băldan, notar şi om de afaceri. Traseele celor două fiice s-au intersectat de mai multe ori, ba în domeniul importului de ţigări de foi provenite din Cuba, ba în cel al autrentificării unor acte juridice, în calitate de notăriţe publice.  

În fine, mod ironic, Diaconescu este veriga lipsă dintre Băsescu şi Voiculescu. Între lipsurile de la revoluţie figurează şi câteva zeci de mii de dolari aflate în seiful agenţiei Navrom din Anvers, cât şi în cel din biroul bucureştean al firmei Crescent Commercial and Maritime, condus de Dan Voiculescu, firmă din galaxia ICE Dunărea. Destinaţi unor operaţiuni ilegale, banii se aflau în contabilitatea Oficiului Argus. Deşi Băsescu fusese răspopit şi retras de la Anvers cu câteva luni înainte de revoluţie, se zice că l-ar fi sunat pe generalul Diaconescu, căruia i-ar fi propus să împartă banii din Belgia. Aceeaşi împărţanie s-a produs şi în cazul purcoiului aflat în seiful reprezentanţei bucureştene a firmei Crescent. Du­pă această păţanie monstru­oa­să, poate că fi momentul să aflăm de ce s-au prăbuşit întreprinderile mici şi mijocii sau, de ce nu are România clasă de mijloc şi cine sunt securiştii siniştri care au distrus-o.

Publicat în Cațavencii, nr. 44, 7-13 noiembrie 2012