Dacă vrei să-l prezinți în detaliu ai nevoie de mai multe zeci de pagini. Dacă vrei să faci asta selectiv, tot îți trebuie cel puțin cinci pagini strînse ca să scrii despre Cristian Mandeal. Deci mare dirijor român, cu o carieră universală extraordinară, care a plecat de la conducerea Filarmonicii Romîne din București după un episod nici astăzi limpede.
Cristian Teodorescu: Maestre Cristian Mandeal, de cît timp e nevoie pentru rodarea unei orchestre înființate de la zero?
Cristian Mandeal: Dacă vă referiți la o orchestră de tineret – și presupun că e așa –, timpul unei maturizări ale acesteia este practic inexistent. Specificul unui astfel de ansamblu constă tocmai în limita de vîrstă a tinerilor ce o compun, în majoritate aflați încă pe băncile școlii, și care se situează în general între 18 și 28 de ani. În felul acesta, rotația instrumentiștilor devine aici mult mai dinamică decît într-o orchestră profesionistă, procesul de instruire și integrare al acestora situîndu-se permanent într-o fază de început. Nu la fel se petrec lucrurile cu o orchestră profesionistă ai cărei membri sînt mult mai stabili și acoperă o perioadă de activitate comună incomparabil mai extinsă, fapt ce influențează în mod benefic coeziunea de grup. Dar chiar și aici este greu de calculat o perioadă standard de maturizare, orice ansamblu parcurgînd o istorie fluctuantă, cu suișuri și coborîșuri, la fel ca și istoria unei nații sau a unei civilizații. Cu toate acestea, în ceea ce privește Orchestra Română de Tineret, se constată totuși un evident progres în cei zece ani împliniți de activitate. Este un fel de experiență colectivă dobîndită și transmisă parțial aproape genetic de la o generație la alta.
C.T.: Nici azi nu înțeleg de ce ați fost silit să plecați de la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, după ce ați condus-o peste douăzeci de ani.
C.M.: Nu am fost silit, ci am plecat de bunăvoie. De ce am făcut-o? Nici eu nu înțeleg suficient ce s-a întîmplat cu adevărat pe atunci. Lucrurile mergeau bine pe întreaga linie. Tinerii angajați imediat după revoluție, unii dintre ei încă studenți, deveniseră între timp artiști maturi și (poate prea) conștienți de valoarea lor, imprimînd orchestrei o strălucire și o prospețime încă necunoscute pînă atunci. Repertoriul se îmbogățise simțitor, publicul era mai mult decît mulțumit, iar multitudinea turneelor din acea perioadă, aproape 40 la număr, adusese Filarmonicii o reputație internațională fără precedent. La fel și cu discografia realizată, practic inexistentă pînă atunci, numărînd peste douăzeci de CD-uri și DVD-uri, dintre care nu vreau să amintesc decît integralele simfonice Enescu și Brahms editate și reeditate în Germania, Statele Unite și Japonia și, din păcate, inexistente pe piața românească pînă astăzi. Instituția realiza venituri frumușele, din care s-a autodotat cu o multitudine de instrumente performante, iar timp de patru ani am obținut o lege salarială unică (nr. 102/2004) prin care personalul artistic obținea un salariu de bază sporit cu 50% față de oricare altă instituție de profil din România. Mai mult, după abrogarea acelei legi în 2008, m-am străduit să-i compensez lipsa prin contribuția mea activă în elaborarea unei metodologii adecvate tipului unei instituții de concert în vederea aplicării unei noi legi ce astăzi stă la baza actualei salarizări excepționale de care Filarmonica se bucură în prezent.
În acel timp mă simțeam dedicat acelui loc în măsura în care, abia reîntors din turneele mele personale, făceam primul drum de la aeroport direct la instituție, înainte chiar de a ajunge acasă. Pentru a nu fi nevoit să o părăsesc am renunțat deliberat la anumite oferte mai mult decît onorante, dintre care nu doresc să menționez decît două, pe aceea de Chairman al catedrei de dirijat de la Bloomington University din SUA din 1993 și pe aceea de GMD al Operei din Bonn din 2006. În fapt, mă însurasem cu Filarmonica și nu mă vedeam plecat din ea decît cu picioarele înainte.
Aș fi putut să rămîn cu forța. Contractul meu de management era perfect valabil în continuare și nu orchestra era în măsură să mi-l conteste. Mi s-a părut însă atît de ofensator tot ceea ce mi se atribuia, atît de nedrept, de degradant și de frustrant în raporturile de natură artistică, de consens și de respect reciproc pe care un dirijor trebuie obligatoriu să le obțină din partea orchestrei cu care face muzică, încît reacția mea, mai mult impulsivă decît cugetată, a fost de a abdica. Acel „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” nu mi se potrivește. Astăzi sînt conștient că în acel moment am pierdut cu toții, orchestra, eu, publicul. Pentru mine, însă, nu se putea altfel.
C.T.: Pe atunci, dar și după acel episod de la Filarmonică, ați fost, sînteți invitat să dirijați mari orchestre din lumea largă. Ați fost întrebat în străinătate ce s-a întîmplat atunci?
C.M.: La drept vorbind, prea puțin. Fiecare cu grijile lui. E adevărat că în anumite locuri unde raporturile mele locale erau mai strînse, la Manchester, la Copenhaga sau la San Sebastian, am fost întrebat, probabil din politețe, ce s-a întîmplat. Mi-au stat aproape însă puținii mei prieteni muzicieni din străinătate (Radu Lupu, Laurence Foster) sau din țară. Valentin Gheorghiu și-a cerut imediat pensionarea, iar Pascal Bentoiu și-a întrerupt abonamentul de concert. De altfel, a existat și o adevărată mișcare de susținere cu sute de semnături a publicului Ateneului în favoarea mea, fapt ce m-a impresionat adînc. În final, însă, nimeni nu a înțeles mare lucru (orice minune durează trei zile) și nu știu ca povestea cu pricina să fi influențat în mod real soarta mea viitoare ca dirijor invitat.
C.T.: Te naști mare dirijor sau devii?
C.M.: Și una, și alta. Nu orice talent are și calitățile adiacente celor pur muzicale necesare unui dirijor, așa cum, fără o anume cerbicie, un fanatism sănătos în autoperfecționare, nu poți deveni un dirijor autentic oricît de talentat ai fi. Dirijorii așa-zis născuți (Toscanini) sînt mult prea rari. Ceilalți fac parte din categoria diletanților, majoritatea proveniți dintre soliști trecuți peste noapte la baghetă sau, chiar mai rău, a impostorilor. Din nefericire, această ultimă categorie este și ea prezentă pe piață, și asta împotriva oricărei logici sau a oricărui bun-simț. Negoțul deșucheat ce însoțește acest business face posibilă vînzarea oricărei monede calpe.
C.T.: Ați fost discipolul lui Karajan și al lui Celibidache, cum v-a influențat fiecare dintre ei?
C.M.: Desigur că întîlnirea cu acești doi titani ai baghetei m-a influențat puternic. Mi-e greu să fac o judecată de valoare între ei, amîndoi reprezentînd unul dintre maximele posibile ale profesiei și ale creativității. Personalități diametral opuse, ele se întîlnesc totuși pe un palier comun, cel al unicității. A te lăsa influențat de unul dintre ei este aproape inevitabil. Ca tînăr dirijor ai mereu de învățat, oricît de mult ți-ai dori să-ți descoperi și să-ți urmezi propria ta cale. Nimeni nu se naște din pămînt sterp și fiecare preia ceea ce i se potrivește mai bine de la înaintași. Sîntem cu toții rămurelele ce se vor transforma poate cîndva în crengile fecunde ale aceluiaș arbore prolific. Sunetul obținut de Karajan în fața Filarmonicii din Berlin a fost pentru mine o imagine ideală, imposibil de uitat și îndeaproape urmărit odată și pentru totdeauna. La fel și dinamismul, forța motrice de o energie inepuizabilă ce-l motiva în tot ceea ce atingea. Pe de altă parte, logica demersului gîndirii lui Celibidache, aplicat la toate lucrările dirijate, indiferent de compozitor și de epocă, mi-a dat mult de gîndit atunci ca și astăzi.
C.T.: Ce înseamnă pentru dvs. acum Orchestra Națională de Tineret?
C.M.: Este, în acest moment, tot ce am mai bun. Este izvorul meu de apă vie din care îmi extrag resursele, atîtea cîte mi-au mai rămas. Energia și tinerețea lor mă inspiră și mă motivează. La rîndul meu, încerc să le dau și eu în schimb tot ceea ce am mai bun, cunoașterea, experiența, dragostea, cinstea și dedicația pentru profesia îmbrățișată. Mă străduiesc să-i fac să înțeleagă fenomenul muzical prin și dincolo de textele pe care le citesc, să-i fac să descopere marile adevăruri universale pe care doar muzica le poate întruchipa. Încerc să-i maturizez și să-i formez nu doar ca muzicieni, dar și ca oameni. Este, probabil, testamentul meu muzical suprem.
C.T.: Ați spus cu cîțiva ani în urmă că vă purtați cu demnitate crucea de a fi român. Ați rămas la aceeași părere?
C.M.: Of!!! Păcatele tinereții.
C.T.: În ciuda aparențelor, sînteți un om cu umor. Asta se cunoaște și cînd sînteți la pupitru. Cît contează asta în relația cu orchestra?
C.M.: Pardon pentru lipsa de modestie (mă caracterizează!). Umorul este apanajul necondiționat al oamenilor inteligenți. Umorul este unul dintre vehiculele cele mai eficiente în relaționarea cu ceilalți. Or, handicapul dirijorului este acela de a nu avea mijloacele concrete, adică vehiculul sonor specific instrumentiștilor sau cîntăreților, prin care să se exprime. Mesajele sale muzicale se înfăptuiesc doar prin intermediul uman, iar acesta este potențat prin toate mijloacele ce-i stau unui dirijor la dispoziție, tehnica specifică, dar și comunicarea gestuală sau verbală. Cum ai putea renunța ca dirijor tocmai la sarea și piperul unui discurs, acelea pe care umorul ți le oferă? Oricît de serios, de încărcat ar fi un mesaj, cred că el devine mai limpede prin relaxarea adusă de umor decît prin încrîncenarea discursului patetic. Important e mereu rezultatul, indiferent de mijloace.
C.T.: Ce e de preferat, iertarea sau uitarea?
C.M.: Iert, dar nu uit.
