Am vrut să fac sărbătorile de iarnă în nord, în Ţara Oaşului, şi m-a pus dracu’ să iau rapidul 1745 de la Bucureşti la Satu-Mare. Atelajul ăsta pleacă din Gara de Nord la 5,45 şi ajunge la destinaţie cînd ajunge, adică, în cazul meu, în jur de ora 22. Noroc c-am avut la mine tetralogia Iosif şi fraţii săi a lui Thomas Mann, pe care am început-o la Chitila şi-am terminat-o după Baia Mare, cu o oră înainte de sosire. Nu vagon-bufet ar trebui să aibă trenul ăsta sau altele, spre Oradea, spre Suceava ori Botoşani, ci vagon-bibliotecă. Călătorii s-ar putea instrui bine-mersi şi tot ce n-au citit în copilărie, în adolescenţă sau la serviciu ar putea recupera acum. Am putea intra, scurtuţ, în Guinness Book: românii sînt cei mai citiţi călători din UE.
► Am avut, în compartiment, şi-o companie pe măsură: o minunăţie de fetiţă de 3-4 anişori, un îngerel blond cu zulufi care a urlat încontinuu, de parcă voia să nască un extraterestru; bunica ei o ţinea în braţe şi, la concurenţă cu nepoţica, tuşea apocaliptic; cînd, în răstimpuri, trenul se oprea undeva în cîmp, bunica îmi trecea monstrul blond în braţe, se repezea la capătul vagonului, se opintea să deschidă uşa şi trăgea cu sete o jumătate de Viceroy roşu. Cealaltă jumătate o aducea înapoi în compartiment, aşteptînd următoarea şovăire a trenului.
Mai erau cu noi un el şi o ea, tineri logodiţi care, cînd nu se mîncau din priviri, vorbeau 5,2% ungureşte, şi – ca să mă exprim politic corect – un afro-american, de fapt un negrotei ca smoala, care ne mînca şi el din priviri şi care, în alte împrejurări, judecînd după cît de jigărit era, ne-ar fi mîncat pur şi simplu.
Ei bine, în asemenea condiţii, nu e de mirare că mi s-a părut că trenul nu trece prin peisajul mirific al patriei mele, ci printr-o infinită Albanie.
(va urma)
Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013
