Cui bono?

Legea 334 din 2016 interzice foarte clar, în articolul 15, finanțarea partidelor politice din România de către alte state, de către organizații din străinătate, de către cetățeni străini care nu au cetățenia română sau de către persoane juridice de altă naționalitate decât cea română. Excepție fac donațiile făcute de cetățeni ai statelor UE care au domiciliul în România și sunt membri ai partidelor politice cărora le fac donația, donațiile venite de la partide sau organizații politice la care partidul românesc este afiliat sau cu care are relații de colaborare, doar că donațiile respective pot fi doar bunuri materiale necesare activității politice și nu pot fi materiale electorale decât în cazul materialelor electorale pentru alegerile europarlamentare.

În SUA sau în statele membre ale UE

este interzisă, de asemeni, finanțarea partidelor politice sau a campaniilor electorale de către cetățeni și organizații din străinătate. Și e normal, pentru că partidele politice sunt cele care ajung, în urma alegerilor, să controleze deciziile luate într-o anumită țară, iar aceste decizii trebuie luate de către cetățenii respectivei țări, în funcție de interesele pe care le au aceștia într-un anumit moment. În definitiv, despre asta sunt țările, de aia există, pentru a urmări interesele propriilor cetățeni, pentru a le apăra și promova măcar pe teritoriul național. De aceea există granițe, de aceea se organizează alegeri, pentru ca în interiorul respectivelor granițe să se realizeze proiectele și viziunile celor care trăiesc între acele granițe, care plătesc impozite respectivului stat. Tentația de a interveni mai mult sau mai puțin în politica altor state există de când lumea și este justificată tot de apărarea intereselor unui anume stat, dar și contracararea unor astfel de încercări este mai mult decât legitimă. Nici un american nu vrea ca președintele SUA să fie dator pentru finanțarea din campanie chinezilor sau rușilor, iar odată ajuns în funcție să ia decizii care să servească interesele acestor investitori în cariera sa, în loc să ia decizii în interesul cetățenilor propriei țări. De aceea încă nu s-a stins scandalul implicării rusești în campania din SUA, din motive similare este anchetat Sarkozy, bănuit că ar fi primit bani de campanie de la șeful absolutist al unui stat străin. Nu este vorba despre obtuzitate, nu este vorba despre rezistență la globalizare, ci este vorba despre simpla protejare a intereselor propriilor cetățeni, care nu coincid, omenește, cu cele ale vecinilor sau cu cele ale unor națiuni interesate de exploatarea peste mări și țări a unor resurse pe care ele vor să și le prezerveze acasă sau pe care, pur și simplu, nu le mai dețin.

Partidele românești

au, însă, un imens deficit financiar. Cu doar 28 de ani cel mult în spate, partidele românești nu au tradiție în colectarea onestă de fonduri și nici donatorii nu se prea înghesuie să dea bani, pentru că le e teamă ca adversarii politici, odată ajunși la putere, să nu le pună pe butuci afacerile. Pentru partidele noi e și mai greu, pentru că nu au acces la finanțatorii mari. Oricât s-ar fi schimbat legea finanțării campaniei electorale, care presupune că statul acoperă toate costurile (limitate, totuși, prin lege) acelor partide și candidați care trec de pragul electoral, finanțarea partidelor, mai ales în perioadele electorale, este în continuare o problemă.

Deși au trecut 28 de ani de finanțări ilegale și în campanii s-au cheltuit munți de bani negri, până acum au fost condamnați pentru astfel de lucruri doar Adrian Năstase în dosarul „Trofeul Calității”, Cocoș, Pinalti și Niro în dosarul Microsoft, Ioan Niculae pentru finanțarea ilegală a campaniei electorale a lui Mircea Geoană și deputatul Florin Popescu, pentru că a cerut și distribuit ilegal zeci de tone de pui în campania electorală a PDL pentru localele din 2012. Or mai fi și alții, mai mărunți, dar, oricum, sunt puțini pentru sutele de milioane de euro care s-au vehiculat ilegal în campaniile electorale din 1990 încoace.

Partidele n-au avut

și nici nu au nici acum un interes real în a reglementa mai drastic și în a urmări aplicarea legii în domeniul finanțării partidelor. Se vede cu ochiul liber că sumele declarate de partide după campaniile electorale sunt mult mai mici decât cele cheltuite în realitate, dar, cu excepția presei, nimeni nu pare cu adevărat interesat să meargă cu investigațiile până la capăt. De extinderea căutărilor la ONG-urile care gravitează în jurul partidelor nici măcar nu se pune problema în mod real.

Căci partidele, pentru

a ocoli legea finanțării, s-au înconjurat de asociații, fundații și institute. Acolo unde ele nu pot primi bani de afară, primesc ONG-urile respective. Teoretic, o organizație politică din străinătate poate finanța un ONG afiliat unui partid, fără nici o problemă. E legal, nu se implică în campania electorală. Ceea ce e drept, dar prin ONG-ul respectiv pot fi plătiți activiștii de frunte ai partidului care nu au ajuns parlamentari ori miniștri, pot fi plătite campanii de influențare a opiniei publice și, tot așa, pe filiera aceasta pot fi plătiți consultanții de campanie, dacă nu cumva aceștia prestează direct contra unor frumoase onorarii venite din conturi off-shore, pe care statul nu se chinuie deloc să le urmărească.

Se vorbește din ce în ce

mai mult despre faptul că rușii intervin în viața politică a României, cumpărând lideri de opinie și influențând medii de informare. Dar putem vorbi, în paralel, fără ca una să o excludă pe cealaltă, despre intervenția americanilor sau a nemților, care pompează la rându-le bani în partide și ONG-uri care le reprezintă interesele, uneori mascând aceste intervenții în contribuții dezinteresate pentru democratizarea și civilizarea României. Uneori, demersurile sunt transparente, alteori nu. Dar, oricare ar fi situația, prima întrebare pe care ne-o putem pune fără să ne coste nimic este, mereu, “Cui bono?”. Cine obține beneficiile din blocarea unei legi sau din promovarea alteia? Cine are de câștigat și cât ar fi dispus să investească pentru a nu pierde?

Dar despre asta, săptămânile viitoare.