Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Cum arată glumele politice în democrație

Zoom Cum arată glumele politice în democrație

Ultimul număr din 1989 al revistei Urzica îl are pe copertă pe Moș Gerilă, care aduce la Federația Română de Fotbal biletele de avion pentru Campionatul Mondial din Italia. Cu greu găseai o imagine mai inofensivă. Și ăsta e doar începutul. Revista e plină de glumițe, caricaturi și texte fără miză despre Anul Nou, efectul fiind că nu mai vrei să auzi niciodată variații umoristice pe tema asta.

Într-o societate în care principala publicație umoristică se ocupă numai de teme mărunte, orice observație despre lideri, lipsuri sau dictatură se aude ca o cărămidă care face țăndări un geam. Iar observația nici măcar nu-i nevoie să fie ingenioasă, trebuie doar să încalce, ludic și cu detașare, un tabu al societății. Umorul se bazează, printre altele, pe defulare, pe eliberarea voioasă a unor tensiuni acumulate, adică exact ce se-ntâmplă atunci când aduci în discuție lucruri neplăcute, pe care le vede toată lumea, dar pe care regimul te somează să le treci sub tăcere.

Bancurile cu Ceaușescu și glumele despre magazine goale aveau o forță care nu ținea doar de finețea observației. Poate că poanta de la finalul bancului era ingenioasă și neașteptată, dar mai era ceva neașteptat acolo: faptul că încălcai un embargo impus simțului comun și spuneai efectiv gluma.

În democrație e greu să mai ai pretenția că umorul politic eliberează niște tensiuni acumulate. Observațiile amare și glumețe despre liderii politici au picat cumva în extrema cealaltă. Mai degrabă au devenit atât de frecvente încât îți vine să întrebi: Serios? Chiar e atât de prezent Liviu Dragnea sau Klaus Iohannis sau Traian Băsescu în viața ta încât reprezintă un interes legitim pentru glumele pe care le spui?

O glumă are nevoie de un final ingenios și de un public care e de acord sau măcar înțelege premisele și aluziile, dar dacă lipsește contextul tensionat și, odată cu poanta, eliberarea acestei tensiuni, își pierde și umorul politic din forță. Parcă se reduce la o simplă afirmare a identității de grup. O glumă despre Donald Trump ar fi perfectă într-o societate în care n-ai voie să le faci sau într-o sală în care toată lumea încearcă să fie prietenoasă cu el și să-i ignore părțile mai întunecate. Totuși, într-un peisaj în care toată lumea face glume cu Trump și se mândrește cu asta, pare că în primul rând vrei să aparții unui grup cu pretenții, nu să contești autoritatea. Toată lumea contestă autoritatea, iar o autoritate pe care o contestă toți nu mai e o autoritate, oricât de ciudat ar părea.

Umorul politic nu mai poate să fie la fel ca-n comunism, dar, evident, el continuă să existe. Chiar în aceste momente se fac glume despre propunerea legislativă a USR de a pedepsi propaganda comunistă cu închisoarea. Un exemplu: ”Nemulțumit că statul nu mai bagă la pușcărie deținuți politici ca pe vremuri, un om de afaceri din Suceava a construit chiar el primul metru din noul canal Dunăre-Marea Neagră”.

Totuși, glumele astea au sens doar dacă ești în tabăra potrivită, dacă ți se pare că propunerea senatorilor USR e o enormitate. Dacă, în schimb, chiar ți se pare OK să fii pedepsit pentru afișarea de simboluri comuniste ca un tricou ironic cu secera și ciocanul, gluma o să te enerveze, indiferent de calitatea ei.

Într-o democrație liberală, glumele politice nu-i atacă doar pe liderii politici, ci și pe votanții lor. Umorul politic devine un vehicul de afirmare a identității, a faptului că faci parte dintr-o categorie cu pretenții, care se uită de sus la Dragnea și la electoratul lui. Sau, invers, că nu ești ca Iohannis și ca tinerii vânduți lui Soros, care au trădat țara.

Pare, acum, că proiectul USR de interzicere a simbolurilor comuniste e tot ce poate salva umorul politic de pe vremuri, când chiar era un act de curaj să spui o glumă incomodă despre regim. O mică dictatură care face poliția ideilor de justiție și egalitate ar putea să readucă farmecul pierdut al bancurilor cu dictatori. Apropo, îl știți pe ăla cu Andrei Caramitru, care merge în vizită la Beijing?

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Simbolurile naziste sunt interzise.
    Comunismul a facut mai multe victime decat nazismul.
    De ce n-ar fi interzis ?

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • “Întîmplări din irealitatea imediată”

    13 august 2019

    Aflînd că pușcăriile românești sînt mari producătoare de scriitori bine furajați, o editură newyorkeză i-a făcut domnului Gheorghe Dincă o ofertă de nerefuzat pentru publicarea unui bestseller memorialistic cu titlul […]

  • Planul Marshall pentru săraci

    13 august 2019

    America și Occidentul european trag fără chef de o căsnicie obosită, împovărată de ani și de plictiseală. Duși sînt anii logodnei, cînd generalul Marshall a descălecat la Paris din spinarea […]

  • #danbarnafacts

    13 august 2019

    Din spuma mării contractelor cu statul a apărut, imaculat și superb în nimicnicia lui, ca un câine turbat, Dan Barna. Și, deodată, a început să spună tâmpenii. Poate îl știți. […]

  • Caracal, mon amour

    6 august 2019

    Zilele trecute, pe la ora cînd Ion Cristoiu obișnuiește să tragă pe nări praful din Biblioteca Academiei, îmi făcui și eu rondul pe la Piața Obor, unde zarzavagiii scot natura […]

  • Olimpiada PROȘTILOR

    6 august 2019

    România și-a încredințat destinul unor șarlatani. Șefii de ieri și de azi ai țării, fie ei președinți, miniștri, primari sau parlamentari, trăiesc, cu rare excepții, din impostură. Prosperă din fals, […]