– Bă, am auzit că ai luat bătaie în gara din Mizil. E adevărat?
– Ei, pe naiba! Ce, mă, aia e gară?
Pe aceeași logică merge și un cunoscut conservator de la noi într-un text despre referendumul pentru familie.
„Așadar, progresiștii anti-referendari îi acuzau pe conservatorii pro-referendari că sînt «medievali», că vor să ducă România «înapoi în Evul Mediu». (…) S-o luăm pe rînd. De unde vine ignoranța? De unde vine această impresie proastă despre Evul Mediu?”
Urmează o lungă apologie a gândirii scolastice medievale, de parcă ar avea vreo relevanță pentru discuția de față despre drepturi și libertăți. Dar contează mai puțin performanțele textului în materie de gândire confuză și manipularea de clișee studențești. Ce e mai interesant e felul în care se raportează un conservator la gânditorii din altă epocă, iar ideea e simplă. E un fel de blestem al conservatorilor de pretutindeni, o capcană pe care aproape principial n-o pot evita.
Pe scurt, e vorba de felul în care conservatorii, reglându-și compasul politic după ideile altor epoci, vor ajunge să invoce curente cu care temperamental n-au nimic în comun, figuri progresiste pentru epoca lor pe care, în zilele noastre, le-ar cataloga cu dispreț drept oameni recenți și cărora le-ar reproșa că tulbură firescul lumii, că n-o lasă așezată așa cum e, că vin cu idei pestrițe și cu propuneri care-i lasă perplecși. Apropo, pentru conservatori, perplexitatea e cea mai importantă categorie politică. Dacă ceva te lasă perplex, nu e bun, înseamnă că vrea să dea peste cap toată ordinea societății, iar societatea, după cum știm, e corectă așa cum e. Acum două mii de ani, pe mulți i-ar fi lăsat perplecși abolirea sclaviei.
Într-un interviu acordat Agerpres, Horia-Roman Patapievici atrăgea atenția că ”trebuie să avem servicii puternice, naționale și animate de pașoptism”. De acord, orice ar însemna asta. Doar că nu poți să nu te-ntrebi cum ar fi văzut, în epocă, un conservator ca Patapievici spiritul progresist al pașoptiștilor și liberalismul lor radical. Probabil că i-ar fi numit ”recenți” și pe tinerii studenți care se-ntorceau de la Paris cu idei de emancipare.
Ca sferă a libertăților pe care le-ar îngădui, conservatorii de azi sunt defazați, fiind cam ca la nivelul liberalilor de la începutul secolului al XIX-lea, iar uneori nici chiar atât. Abolirea sclaviei, ceva libertate de expresie și acces la funcții indiferent de originea socială, dar cam atât. Orice libertate suplimentară e dileală studențească și sexo-marxism.
Decalajul ăsta e ca un defect de vedere. Conservatorilor le-ar trebui, deci, o pereche de ochelari, care să-i ajute, atunci când evaluează moral o situație, să vadă nu lumea așa cum e ea în prezent, ci așa cum o să fie peste două sute de ani, atunci când ideile progresiste de acum vor face parte deja din instrumentarul nostalgicilor.