Obsesia oricărui realizator de emisiune televizată este, nu doar în România, audiența. Pentru că, exceptând unele cazuri fericite, cum ar fi Trinitas TV sau televiziunile de șantaj, audiența este cea care determină încasările din publicitate. Iar încasările din publicitate fac diferența dintre un realizator plătit legal, pe bază de contract și cu achitarea tuturor taxelor datorate statului, și un realizator care e nevoit să-și mențină nivelul ridicat de trai rotunjindu-și veniturile prin prestații extraprofesionale, de la șantaj la gudurarea prin jurul oamenilor cu bani, mai ales din zona politică.
În România, ca și în alte țări, audiența TV se măsoară indirect, folosindu-se un sistem de colectare de date care se bazează, în principal, pe niște aparate numite peoplemetre. Acestea obțin și transmit în timp real informații despre urmărirea programelor TV, numai că o fac după un algoritm sociologic ce ține, mai degrabă, de secolul trecut. Pentru că măsurarea audienței făcută prin intermediul peoplemetrelor este scumpă, așa că nu se poate face decât pe un eșantion mai mult sau mai puțin reprezentativ. Sistemul, în sine, este departe de a fi perfect, dar este, în momentul de față, cel mai bun aplicabil. Cifrele nu au o acuratețe de 100%, căci dacă sociologia ar fi o știință cu adevărat exactă, n-am mai avea parte de surprize la alegeri, de exemplu. Dar, până când televiziunea digitală va fi unicul standard acceptat și implementat, măsurarea actuală rămâne cea mai apropiată de adevăr și singura acceptată de industria advertising-ului, cea care intermediază, teoretic, plata salariilor lucrătorilor din televiziuni.
Exacte sau nu, acceptate sau mai puțin acceptate, datele furnizate de peoplemetre și prelucrate de către sociologi pot fi, mai departe, manipulate în funcție de interesul fiecărui realizator. În primul rând, fiecare broadcaster se raportează doar la segmentul de populație care îl face să arate bine. Deși, în general, sunt universal acceptate câteva segmente de public (național, urban, comercial), cine vrea să se laude cu realizările-i inegalabile poate extrage doar o bucățică infimă (de exemplu, bărbații de 29 de ani cu un picior mai scurt), lăsând impresia că domină piața. Așa se face că, din când în când, emisiuni care împart același segment orar se laudă că sunt lider de piață. Se prea poate, numai că piața e, în fiecare caz, alta, lucru ce nu mai este comunicat publicului. O altă manipulare este confuzia voită între rating și share. Rating-ul este cel care-ți dă numărul de telespectatori care se uită la o emisiune, în timp ce share-ul depinde de numărul total de telespectatori prezenți în fața televizoarelor în momentul emisiunii. O emisiune de același tip, difuzată de două posturi la ore diferite, poate fi învingătoare la rating, dar învinsă la share, dacă emisiunea concurentă se difuzează la o oră la care publicul a plecat din fața televizorului. Banii din publicitate, însă, vin în funcție de rating, căci degeaba ai share de 80% dacă te raportezi la doar șase telespectatori noctambuli.
În fine, al treilea tip de manipulare este cel practicat de închipuitul numărul 1 al televiziunilor românești. Rareș Bogdan a ajuns în faza în care nici măcar nu mai pomenește cifre, ci pur și simplu își anunță supremația. Nu contează ce performanțe au alte postrui în timpul emisiunii lui: prin decret de Dickisit, Rareș Bogdan se proclamă împăratul audiențelor. Și s-ar putea să aibă dreptate. Din câte se știe până acum despre el, Rareș Bogdan e cel mai bun. E cel mai bun realizator care îl slugărea pe Vanghelie, e cel mai bun realizator care-l avertiza pe Oprescu, e cel mai bun realizator care făcea trafic de influență pentru Oprea… E cel mai bun pe felia lui, pentru că felia e alcătuită doar din el și din orgoliu-i nemăsurat. Și nejustificat.
36 de vizualizări
