Cum îţi smulgi soţul din fotoliu şi cum rămîi apoi în viaţă. Mihai Radu vs Simona Tache

Madam de Şifonier

Cînd o femeie nu are ce să facă, se gîndeşte că nici tu nu ai ce să faci. 

Este o frumoasă zi de duminică, în aer adie un Manchester-Chelsea de toată frumuseţea, după care urmează un film genial cu soarele care se apropie de pămînt, însă o cercetătoare sexy şi un cercetător macho îi dau de cap ameţindu-l cu adevăruri universale despre viaţă, gen „uneori oamenii fac rău“. 

Eşti pregătit pentru festin: ai băgat la frigider un hipermarket de bere, ţi-ai aprins preventiv vreo zece ţigări şi te-ai aşezat comod în fotoliu. Ah, şi-i vezi privirea… E rătăcită, dar hotărîtă, ceva profund antisportiv fierbe în ochii ei scînteietori, ceva care nu are nimic de-a face cu fotbalul sau cu frecatul mentei aiurea în faţa televizorului. Aerul începe să vibreze, paharele tremură pe masă (o cunosc şi ele foarte bine), scamele se ascund în covor. 

– Niciodată nu mi-a plăcut cum stă dulapul ăsta aici!

Dulapul e cam cît un magazin stradal, doar că din lemn masiv (cum a vrut ea), locul în care fiinţa care permanent nu are în ce să se îmbrace îşi ţine milioanele de ţoale. 

Şi unde ar putea oare să stea mai bine acest hipopotam din stejar? 

– Mai întîi să scoatem şi biblioteca, să mutăm biroul în locul ei, şi dacă dăm televizorul pe peretele celălalt… Ştii ce? Hai să vedem, şi le mai facem din mers! 

Peste o jumătate de oră, eşti mai transpirat ca un actor de filme porno din anii ’60, ai degetele zdrelite (de unde să ştie ea cînd a închis uşa la dulap, că tu ai mîna acolo?) şi în gînd turui capitole întregi din enciclopedia sfinţilor şi a mamelor. Noaptea, la 12, cînd abia mai poţi mişca un deget ca să-ţi aprinzi o ţigară, te uiţi la ea ca Rîmaru. Stă în mijlocul camerei şi, deşi e fericită pentru că ai ajutat-o, parcă nu e şi mulţumită. Ar vrea să mai zică ceva, însă îţi vede faţa şi nu se riscă.

La început, a fost mutatul mobilei

La început, bărbatul e ca iepuraşul Duracell. Zburdă şi zumzăie în jurul femeii ca electrocutat. Cu o mână îi aduce flori, cu alta îi arată stelele, în dinţi cară găleata de gunoi, cu un picior bate covoarele şi cu altul îşi spală singur farfuria din care-a mâncat. Îţi vine să-l duci la doctor să-i dea ceva de calmare (sau, mă rog, ştiţi bancul, la o adică, poate să fie şi de cal mic), dar nu-l duci, fiindcă undeva, în adâncul tău, ştii că n-o să dureze mult. 

Şi, într-adevăr, după ce îţi pune verigheta pe deget, se linişteşte brusc. Îşi pune fundul în fotoliul din faţa televizorului şi nu se mai ridică decât ca să se ducă până la frigider, să-şi ia o bere. Asta dacă rodul iubirii voastre n-a crescut între timp suficient cât să răspundă corect la comanda „Mai adu-i şi lu’ tati una rece!“. Îl laşi o zi, două, trei, nouă, o lună, un an, zece… până când îţi dai seama că, dacă nu faci ceva să-l salvezi, să-l readuci la statutul de biped viu, e nasol. Şi începi să inventezi pretexte, care mai de care mai convingătoare. Cel mai soft e ăla cu „Hai să mutăm mobila!“, însă nu poate fi folosit decât o dată, fiindcă a doua oară, oricât te-ai tăvăli, n-o să-l mai convingi. Trebuie să fii, pe zi ce trece, mai inventivă. 

Su­gestii: lasă apa să curgă până ajunge să-i intre-n ochi şi să-l împiedice să mai vadă la TV, dă foc la casă, du-te în bucătărie, înfige un satâr în tine şi începe să strigi după ajutor, înghite în faţa lui 6 flacoane de Fenobarbital, urcă-te în picioare pe pervaz, să ştergi geamurile şi dă-ţi drumul în gol, chestii d-astea… Dacă te iubeşte cu-adevărat, o să se ridice.