Tinerii scriitori din România nu vor să audă de Uniunea Scriitorilor. Zeci de scriitori consacrați au demisionat din această uniune, în urma excluderii scriitorilor care cereau reformarea ei. Prestigiul în societate al scriitorului din România a tot scăzut, în vreme ce media de vîrstă a membrilor Uniunii Scriitorilor crește, transformînd-o într-o organizație îmbătrînită. Deci prima întrebare pe care i-am pus-o scriitorului și sociologului Dan Lungu a fost dacă mai e nevoie de o Uniune a Scriitorilor în România. Nevoie ar fi, dar nu oricum, crede el. Dar în nici un caz încurajînd veleitarismul din rațiuni electorale sau doar de dragul indemnizației pe care o primesc membrii Uniunii ajunși la vîrsta pensionării.
Cristian Teodorescu: Chiar e nevoie în România de o Uniune a Scriitorilor?
Dan Lungu: Utilitatea unui tip de instituție cred că nu trebuie judecată nominal, ci raportîndu-ne la principii și la eventuale practici internaționale. Asocierea profesioniștilor dintr-o breaslă pentru a-și apăra interesele și promova valorile este folositoare și larg răspîndită. Așadar, o pot face și scriitorii, chiar este recomandat. Dacă Uniunea existentă servește sau nu cum trebuie interesele scriitorilor, aceasta este o discuție separată. Nu toate uniunile de creație din estul Europei, înființate după model sovietic în anii ’50, au supraviețuit după căderea regimurilor totalitare. La noi au reușit să rămînă în picioare, cu bune și cu rele. La bune aș contoriza un patrimoniu apreciabil (de la sedii de reviste la case de creație) și o legitimitate în fața autorităților locale și centrale, cu toate avantajele ce decurg de aici, inclusiv deblocarea de resurse bugetare. Despre rele am tot vorbit de-a lungul timpului, nu le mai trec în revistă acum. Patrimoniul s-a tot subțiat, iar legitimitatea s-a tot depreciat, odată cu statutul scriitorului în societate, ceea ce a slăbit și puterea de reprezentare a Uniunii actuale. Salvarea ei în postcomunism vine, în principal, dar nu exclusiv, de la o lege inițiată de Adrian Păunescu prin care membrii uniunilor de creație, odată cu pensionarea, primesc o indemnizație din partea statului. Într-o țară cu o piață de carte atît de mică, cu drepturi de autor pe măsură, această indemnizație este de un real ajutor, apreciat în mod deosebit de scriitori aflați la pensie sau în iminenta apropiere. „Efectul pervers“ al acestui sprijin, ca să folosesc un concept al lui Raymond Boudon, este o aglomerare a pretendenților veleitari aflați în pragul pensiei la statutul de membru al Uniunii. Sub presiuni electorale interne sau din alte rațiuni, unii chiar sînt acceptați. Deprecierea statutului scriitorului și îmbătrînirea Uniunii sînt efecte directe. Cîtă vreme indemnizația la pensie va rămîne rațiunea dominantă de a face parte din Uniune, atrofierea funcțională și degradarea Uniunii sînt inevitabile. În fine, cam asta este situația la noi. În țările vestice, astfel de uniuni de creație au un rol mai degrabă decorativ, puterea lor fiind aidoma unor asociații oarecare. Ele nu ne-ar putea servi ca model.
C.T.: Unde încape una, n-ar fi loc de mai multe, conform dreptului la liberă asociere?
D.L.: Sigur că ar fi loc. Mai mult decât atît, chiar ar fi bine. Multiple asocieri la nivel local, regional și național ar putea crea o rețea de reprezentare și implicare cu efecte directe chiar asupra consumului de carte în România, care în acest moment este la o cotă catastrofală.
C.T.: Uniunea care este funcționează alături de lege; n-o spun eu, ci niște sentințe definitive și irevocabile ale Justiției. Să nu fi auzit de ele Ministerul Culturii care pompează bani publici în Uniunea Scriitorilor?
D.L.: O vreme am urmărit procesele Uniunii, dar la un moment dat le-am pierdut șirul. Oricum, logica juridică e departe de simțul comun, ceea ce înseamnă că orice demers trebuie făcut cu oameni de meserie. Nu rezolvăm noi într-un articol sau un interviu o asemenea problemă, ci trebuie urmate căile legale, cum se spune, cu consultanță de specialitate.
C.T.: Cum ar trebui organizată legal o asemenea Uniune, ca sindicat pur și simplu sau după criterii de valoare?
D.L.: Este o întrebare mai complicată decît pare la prima vedere. Pe scurt, cred că trebuie găsit un echilibru subtil între cele două. Fiind o uniune sau un sindicat al scriitorilor, cei care fac parte trebuie să fie… – tautologic și inevitabil – scriitori. Dar ce este un „scriitor“, cum îl definim? Abia aici începe adevărata problemă. Nu avem (din fericire!) o școală care să scoată scriitori, cu diplomă, cum este în cazul meseriilor de avocat sau medic, de exemplu. Nu oricine publică o carte este scriitor, asta ne este clar. Ceea ce înseamnă că nu oricine publică una sau mai multe cărți poate intra într-o uniune a scriitorilor, ci doar cei ale căror cărți au valoare literară. Cum se stabilește și se omologhează valoarea literară e o poveste complicată, știm bine.
C.T.: Rostul unul președinte al unei asemenea uniuni e să hotărască cine trebuie să dispară din lumea literară, cum au încercat unul care a fost douăzeci de ani președinte și recentul lui urmaș?
D.L.: În acest punct lucrurile sînt cît se poate de clare: președintele nu este cel care hotărăște cine este primit și cine este dat afară dintr-o organizație. Cel puțin în organizațiile care funcționează democratic.
C.T.: Care ar trebui să fie criteriile de primire într-o asemenea uniune?
D.L.: Cum spuneam mai sus, valoarea literară a cărților publicate este inconturnabilă, pentru că ea face diferența între un scriitor și un diletant. Asta dacă ținem să fie o uniune de profesioniști; altminteri, lucrurile se simplifică radical: cine a tipărit trei volume și e dispus să plătească o cotizație lunară/anuală, intră. Dar o organizație care primește pe oricine are trei tipărituri își pierde orice prestigiu, de aceea este nevoie de o selecție. Este adevărat că valoarea literară nu este ușor de definit, dar un set de criterii minimale există. Nu e obligatoriu ca toți scriitorii să facă parte din Uniune, dar e musai ca toți membrii Uniunii să fie scriitori.
C.T.: Dar de excludere?
D.L.: Presupun că întrebarea vizează exclușii pentru „delict de opinie“. Libertatea cuvîntului este materia primă a intelectualilor și scriitorilor, fără această libertate nu există creativitate și originalitate. Tocmai de aceea cred că o uniune a scriitorilor trebuie să fie foarte tolerantă în materie de libertate de expresie, chiar atunci cînd este vorba de critici la adresa sa. Apoi, mai cred că sancțiunile trebuie aplicate progresiv, nu recurgi la excludere din prima, doar pentru a te debarasa de vocile incomode din interior. Un motiv serios pentru excludere, care din păcate nu funcționează, ar trebui să fie rasismul, xenofobia sau negaționismul.
C.T.: De ce și-ar dori un scriitor tînăr să devină membru al unei uniuni de scriitori?
D.L.: În primul rînd, apartenența la o asociere de breaslă pentru un tînăr scriitor înseamnă o validare. Este acceptat într-o „comunitate de egali“, iar acest fapt constituie în sine o recunoaștere și îi sporește încrederea în sine. Sigur că poți fi scriitor mai tînăr sau mai în vîrstă și în afara unei uniuni, nu primești talent suplimentar odată cu legitimația de membru. Apoi, este de presupus că o uniune profesională acordă tot felul de ajutoare și facilități pentru membrii săi. Un tînăr scriitor (și nu numai el) are nevoie de burse de creație, rezidențe, facilități la publicare, programe de promovare, mobilități de creație etc. O uniune profesionistă, care se respectă, are o serie întreagă de mecanisme de sprijin care, în cele din urmă, încurajează creația și asigură libertatea de expresie a creatorului. Că la noi lucrurile sînt încă departe de așa ceva, asta este o altă discuție, pe care am mai avut-o.