Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

DANIEL VIGHI: „Iluzia libertății (altfel o iluzie proastă, ca atîtea altele) s-a risipit”

Zoom DANIEL VIGHI: „Iluzia libertății (altfel o iluzie proastă, ca atîtea altele) s-a risipit”

În timp ce răscolește în istoria recentă a Timișoarei, ca nimeni altul, Daniel Vighi scrie romane fantastice în care îi transportă pe bănățenii pe care-i cunoaște în lumi inventate de el. Discret cu viața lui încercată de boli care pe alții i-ar face să lase jos condeiul, Vighi crede în terapia prin scris.

Cristian Teodorescu: Spuneai acum cîteva luni că lucrezi împreună cu Viorel Marineasa la un volum despre oamenii de cultură din Timișoara care au fost supravegheați de Securitate. Cine erau și de ce se ținea Securitatea de capul lor?

Daniel Vighi: În fapt, Securitatea avea în fișa postului să se țină de capul a cît mai multă lume, dacă s-ar fi putut de capul tuturor. Am stat adesea strîmb cu gîndul să judec drept, cum se spune, și am căutat să pricep de ce toate astea în lumea modernă. Informatorii, turnătorii, mișmașurile, uneltirile la tron au fost prin țările române din zorii de după descălecat. Domnii căutau să afle zavera și hainiile, adică complotul la domnie. Gheorghiu-Dej și Ceaușescu nu doreau nici ei altceva, să afle pe cei care complotau, pe hainiști și pe dușmanii din umbră. Îmi aduc aminte că în biblioteca din copilărie, pe lîngă romanele știute, nu foarte multe, erau și cîteva cu spioni anglo-americani. Pe o copertă de la Cartea Rusă era un asemenea dușman ascuns în dosul unor boschete, cu o figură de vulpe cu profil de lup. Am fost mînat de curiozitate și de reverii de istorie literară să vedem ce și cum în orașul revoluției. Să vedem, adică, dacă există niscaiva rădăcini ale anului 1989 în magma intelectualității timișorene. Surpriza de proporții este una care merită să fie consemnată ca un exotism de istorie culturală a rezistenței, unice în țara noastră și poate că și în alte părți, mai puțin, poate, prin lumea rusească, și anume faptul că am avut în Timișoara o disidență culturală provenită de lumea proletariatului de subsol.

C.T.: Adică?

D.V.: În anchetele Securității am găsit, spre exemplu, un muncitor la IGOT, cei cu gunoaiele, departamentul de reciclare a metalului, anchetat pentru că citea filozofie din cărți interbelice de-ale lui Lucian Blaga, că împrumuta altor cipezări de birt studii nietzscheene. Altul era un chelner poet suprarealist, posesor de cărți rare de André Breton, în corespondență cu Sașa Pană. Altul era lăcătuș mecanic și specialist în restaurare de carte veche după metodă japoneză, izgonit de la Muzeul Banatului, altul îl citea pe Allan Ginsberg sub îndrumarea lui Marcel Pop Corniș și era instalator și operator de încălzire centrală la un bloc din Piața Lahovary, unde trăia criticul literar Alexandra Indrieș, un fost pompier, pictor cu șevalet, care visa să ajungă la Institutul “Grigorescu”. Așadar lucruri unice din care a izbucnit revoluția. Parte din aceștia au miluit țara cu Proclamația anilor ’90.

C.T.: Din cîte îmi amintesc, securiștii puseseră ochii și pe tine.

D.V.: Au pus ochii și pe mine după ce am descoperit această lume halucinantă, care trăia pentru literatură, birt, libertate. Ce se putea mai exploziv? Adaugă-l aici și pe William Totok, proaspăt ieșit din închisoare – student, eliberat printr-un scandal internațional, susținut de Amnesty International și de Radio Europa Liberă. N-am putut să stau în banca mea, Willi mă atrăgea ca un magnet, și muncitorii ăștia din preajma lui Ion Monoran, dar și nemții de la Aktionsgruppe Banat, cu Richard Wagner, Herta Müller sau Helmuth Frauendorfer. În fapt, ceea ce a avut Timișoara, un oraș fără mari performanțe culturale individuale asemenea Iașiului sau Clujului, a fost un middle class cultural, tineri proletari iubitori de Pink Floyd. De aceea a pornit de aici revoluția, pentru așa ceva ai nevoie de golani culturali.

C.T.: Ți-a apărut de curînd un roman, Mort în Patagonia. În proză, văd că te apropii tot mai tare de fantastic, și asta cu un umor irezistibil. În compensație față de vremurile noastre?

D.V.: Nu știu cum am ajuns să scriu așa. Nu pot să bat pasul pe loc epic, trebuie să scormonesc prin fioace, dulapuri, chepenguri epice și tot felul de hrube ale imaginarului ca să nu mă plictisesc scriind. Sînt conștient că este un risc în treaba asta, că obsesia de a mă simți bine scriind s-ar putea să nu fie pe placul cititorului, că în postmodernitate trebuie să tragi cu ochiul la tiraj și la rating, că nu-ți poți face de cap cum vrei. Uitați-vă la filmele americane cu scriitori, cu agentul literar – boss-ul la masa de scris –, să vedeți că scriitorii există dacă au cititori, dacă au succes, a trecut vremea modernităților lui Tristan Tzara sau Blecher, cînd autorului i se rupea de public. Nu mai merge. În Mort în Patagonia am scris ce mi-a trecut prin cap, am mers în Țara de Foc cu moșu Spicu de pe ulița Zarandului care ne povestea în copilărie cum e pe Lună, unde tocmai aterizaseră americanii – și acolo, pe Lună, e un fel de praf gros ca în podul bisericii din Radna. Moșu Spicu analizează aspectul focilor și pinguinilor și decretează că așa ceva nu există, așa e romanul, ca mașina de cusut a lui Lautréamont, așa cumva.

C.T.: Ești printre universitarii care nu se plîng de studenții lor. Sînt ai tăi mai buni decît ai altora?

D.V.: Nu sînt nici mai buni, nici mai răi: ca întotdeauna, există un număr mic de pasionați și restul – așa și așa. Nu mă interesează cei pasionați în primul rînd, deoarece ei nici nu prea au nevoie de mine. Mă interesează cei plictisiți, dezinteresați, fără chef de cultură și literatură. Ei mă provoacă să stăm de vorbă, să vedem cum pot să-i fac să le tresară mușchiul obrazului, să văd că se uită deodată la mine interesați, să-i scot o clipă măcar din indiferența pe care nu o condamn, este urmarea felului în care prezentăm noi cultura și literatură, în fond ce mama dracului poate exista între viață și un comentariu literar? Nimic! Asta caut, să dibui cum anume s-ar putea ca literatura să devină, din fapt literar, (și) fapt de viață.

C.T.: În schimb, te plîngi de profesorii de română din Timișoara, despre care spui că predau literatura ca și cum toți scriitorii ar fi morți. Apropo, ai avut reacții după asta?

D.V.: Nu aș vrea să generalizez, am și foste studente profesoare excelente, pasionate. Ceea ce nu-mi place este golul cultural, lipsa de plăcere a actului de cultură, cum este posibil să nu faci lucruri simple și faine cu elevi, să mergi cu ei în excursii culturale, să le aduci în clasă tineri scriitori, tineri muzicieni, tineri plasticieni, cum se poate să predai ca și cum ești la fabrică? Înțeleg măgăria în care trăim, faptul că sîntem mințiți de ani de zile cu finanțarea. Cum poți să te ocupi de elevi cînd ai mai mult de zece în clasă? Cum poți să predai în școli pustii din creierul munților, cum poți să ții atîția absolvenți din universitățile de tradiție, de 9 și 10, în afara sistemului didactic din cauză că n-ar fi ore cînd tu comasezi clasele și mărești numărul elevilor? Ce draci de școală este asta, ce poți să știi despre ideile, aspirațiile, plăcerile și neplăcerile elevilor tăi cînd ai patruzeci în clasă?

C.T.: Ce îți place la lumea literară de la noi?

D.V.: Mi-a plăcut lumea literară a tinereții, a generației anilor ’80, eram ins underground, intram la birtul Uniunii ”pe șestache” prin bunăvoința cutăror meseni-castelani la curtea coniacului de felul lui Virgil Mazilescu sau Petre Stoica. Acolo șezum și ne îmbătam cu ochii bleojdiți în fundul paharului cu vodcă rusească, scrutam cu coada ochiului masa rezervată a lui Eugen Jebeleanu unde venea iubita sa Ileana Mălăncioiu. Adia peste tot un aer de nonconformism și libertate de pivniță, peste drum de birtul Uniunii avea Vișniec un fel de mansardă unde ne refugiam după ce se închidea restaurantul fabulos și noi puteam sta acolo cu Mihai Șora, la Matei acasă. Ce vremuri! Mircea Nedelciu era librar la Cartea Românească, Florin Iaru bîntuia pe post de gestionar prin pivnița editurii, eu stăteam prin birourile lor cu o geantă de provincie după mine. Era fain!

C.T.: Ce nu-ți place la ea?

D.V.: După revoluție nimic nu a mai fost la fel. Iluzia libertății (altfel o iluzie proastă, ca atîtea altele) s-a risipit. Iluzia popularității scriitorului în societate s-a risipit și ea, ne-a năpădit indiferența marelui public, revistele literare au devenit o chestie printre nenumărate altele, presa liberă, televiziunile, mai apoi Internetul au pus capăt lumii vechi literare definitiv și s-a născut altă lume literară fără excepționalism romantic în ea, creația s-a supus pentru totdeauna noii societăți competiționale, exiști dacă vinzi, dacă ai reeditări, dacă te traduce cineva, pe undeva. Nimic din toate astea nu le-am împlinit pe măsura cerințelor maximaliste de azi, nu vînd mult, nu sînt reeditat și nici tradus, scriu fiindcă nu pot și nici nu știu cum aș putea face altceva.

C.T.: Există terapie prin scris?

D.V.: Da! Cred cu tărie că singura chestie faină, sănătoasă, tonică și antidepresivă pe care o avem, oricare dintre noi, fie că sîntem sau nu scriitori profesioniști, este scrisul, magia lui secretă, scrisul ca eliberare, clipa super cînd ești singur cu imaginarul tău și cu pagina albă în față. Poți trece peste boli, poți depăși chinuitoarele singurătăți, depresia anilor și a timpului care se duce dracului clipă de clipă, pe toate le poți uita, te întorci în lumea îndepărtată a memoriei și amintirilor și ești doar tu acolo, ștab absolut peste o lume pe care o învii în toate ale ei, în miresme, arome, culori, sunete, figuri uitate, dimineți, amurguri, natură și peroane de gări, orice și oriunde. Ești scriind peste tot în lumea asta nesfîrșită, și asta este cu adevărat un miracol și o terapie. M-au învățat Sorin Titel și Livius Ciocârlie să scriu o oră, două, în fiecare dimineață, nu am reușit asta, mi-au spus amîndoi că secretul unei opere importante și voluminoase este legată de cele două ore matinale care îți umplu cu sens întreaga zi. Problema este să o faci zilnic. O poți face? Nu am putut, mi-am dorit, am tînjit, am fost ani la rînd supărat și mofluz că nu reușeam. De cîțiva ani am renunțat la tot, nu mai vreau nimic decît chestia asta: două ore de scris dimineața, așa că, de cîțiva ani, să fie deja vreo patru-cinci, nu mai fac și nu mai vreau altceva: POT! SCRIU (APROAPE) ZILNIC!

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • De ce începe să-mi fie mie rușine de sfînta nerușinare a altora

    19 iunie 2018

    Într-o vreme în care personajele lui Caragiale au evadat din proiect sfidînd legile metamorfozei, nu părem prea zguduiți că Mița Baston i-a luat locul lui Tipătescu, nici că Efimița nu […]

  • Klaus și uz de klaus

    19 iunie 2018

    Săptămîna trecută, un judecător al Curții Constituționale, Lăzăroiu, a fost amenințat. Sună îngrozitor, dar e exact așa cum sună. Consilierul prezidențial Tănăsescu și-a luat concediu și l-a atras în biroul […]

  • Isărescu și sclavii

    19 iunie 2018

    Când au apărut informații despre colaboratorul Manole, în presă a fost embargou ca pe vremea lui Gabriel Oprea. Există suspiciuni mai mult decât rezonabile că Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a […]

  • Războiul de independență se amînă

    12 iunie 2018

    Mitingul PSD, înrămat de Antena 3 și RTV, atîrnă acum pe perete, alături de mitingul #rezist, pictat, de-a lungul unui an întreg, de Digi24, Realitatea TV și HotNews. Sînt două […]

  • Dulăul cu colții pe-arginți

    12 iunie 2018

    “Bătrânii și moldovenii ne vor distruge viitorul!”, spuneau, fără fereală, antipatizanți de toate vârstele ai PSD-ului, înainte de parlamentarele din 2016. Prin urmare, pe locul 1 al listei pentru Senat […]