Așadar, din tot ce am povestit pînă azi, cred că e foarte clar ce om a fost Mihai Șora. Toți cei care l-au cunoscut de ceva vreme pot depune mărturie că așa era. Doar că lucrurile au luat o turnură foarte ciudată odată cu timpul, și primul semn de întrebare și-a scos căpșorul drăgălaș acum vreo 15 ani. Totul a pornit, vai, de la editarea operelor lui Benjamin Fondane. Proiectul fusese inițiat de Mircea Martin și de Editura ART. Deodată, și-a făcut apariția în peisaj dna Luiza Palanciuc (viitoarea doamnă Șora), care a declarat că ea și cu Mihai Șora au drepturile de autor și nu vor permite nimănui altcuiva să se bage pe fir. Foarte bine, cu drepturile nu te joci, numai că, iaca poznă, deținătorul lor, dl Michel Carassou, habar n-avea. El stabilise toate amănuntele cu Mircea Martin. Ce a urmat? E greu de reprodus în cuvinte, fără să roșească hîrtia. Bîrfe, șmenuri, șușanele și multe acuzații venind și plecînd pe toate căile posibile, către redacțiile tuturor publicațiilor. Revista Observator cultural, Editura ART și M.M. erau făcuți troacă de porci. Laolaltă cu insinuări ciudate, că viitorul academician (același M.M.) ar fi răspîndit în străinătate orduri. Era vorba de o lungă campanie de intoxicare, în care numele lui Mihai Șora era pus cu moț alături de al Luizei. Iată bîrfa: Felul cum M.M. îi șuntează pe Șora și pe Palanciuc, traducători ai lui Fondane, trimițîndu-i lui Carassou mesaje că primul e fascist, iar a doua prea tînără… Michel Carassou răspunde: „Mircea Martin, ca să-i dau numele en toutes lettres, mi-a vorbit întotdeauna respectuos despre domnul Șora. E vorba de o minciună și, cum calomnia se pedepsește prin lege, autoarea a ținut să se pună la adăpost, folosind numai inițialele persoanei calomniate“.
Ulterior, dl Șora „trimite“ o scrisorică revistei Observator cultural, după care (o citez pe dna Carmen Mușat) „ce a urmat apoi a fost o susținută și insidioasă campanie de calomniere a Editurii ART și a dlui Mircea Martin, inclusiv pe site-ul Observatorului cultural, ceea ce m-a făcut să-i adresez dnei Luiza Palanciuc […] rugămintea de a rezolva acest diferend altfel decît prin mesaje „emailate“ și insinuări repetate. Cînd dl Mihai Șora a trimis redacției noastre punctul său de vedere, formulat într-un articol intitulat «O crimă împotriva gîndirii» – articol care […] conținea o serie de acuzații de o deosebită gravitate la adresa dlui Mircea Martin –, l-am rugat pe dl Șora […] să accepte publicarea textului său față în față cu răspunsul celui vizat. […] I-am comunicat așadar dnei Luiza Palanciuc intenția de a publica toate cele trei texte simultan. […] dl Șora a refuzat categoric propunerea mea, preferînd să-și retragă textul și sugerînd ca Observator cultural să publice întîi răspunsul dlui Mircea Martin (!) și, abia apoi, punctul său de vedere!“.
Problema, dragii moșului, e că Șora nu a acționat niciodată în acest fel. Niciodată limbajul lui nu a fost plin de invective și mizerii. Iar calomnia i-a fost întotdeauna străină. Partea uluitoare e că aceste calomnii ajungeau la diverse persoane influente, dar rupte de evenimente, care se minunau și puneau botul, dînd mai departe. Era o transformare uluitoare, bine orchestrată și acompaniată de o separare tot mai drastică a filosofului de lume.
Așa se face că, după ce scandalul Fondane s-a stins din cauze naturale, brusc, la 100 de ani, Mihai Șora debutează în forță în social media, cu un chef de vorbă uluitor, cu pilde luate parcă din manualele de dezvoltare personală. Cuvinte, fraze și concepte pe care nimeni nu le-a auzit din gura domniei-sale vreme de zeci de ani s-au revărsat brusc către public, laolaltă cu protestele declanșate împotriva PSD-ului. Brusc, dl Șora a devenit portdrapelul antipesedismului, judele care împărțea televiziunile după orientarea politică, omul, în fine, care însuflețea masele la luptă. Pe nimeni nu l-a durut și nici nu l-a îngrijorat că o persoană de 100 de ani ieșea în frig, ore întregi. Și nici că limbajul folosit, în rarele momente în care avea de răspuns, sub atentă supraveghere, îi era complet străin. Noii admiratori habar n-aveau ce scrisese vreodată Șora, dar ambetați de dîrzenia revoluționară își găsiseră un idol legendar. Cei care, cum spun, își manifestau măcar o simplă îndoială că scrisul sau vorbele i-ar aparține nu numai că erau pedepsiți prin blocare, dar, de pe diverse conturi false, li se scoteau petele trecutului, într-o încercare încununată de succes mediatic de a acoperi orice murmur. Fanatice de tot soiul, mume despletite ale națiunii sau conturi false cutreierau net-ul, în căutarea dujmanilor. Nimeni nu a scăpat tăvălelii. Nici copiii lui (cum v-am mai povestit), care au fost ori turnători, ori năpîrci lacome. Nu conta adevărul, conta cantitatea de mizerie care poate astupa orice murmur.
Din punctul meu de vedere, Șora a fost prizonier într-o cușcă de aur. Habar n-am dacă a știut cum e exploatat cu sălbăticie. Mă mîngîie faptul că a murit în liniște sau mă cutremură că am văzut impostura luîndu-i masca și notorietatea. Noul împărat sau noua împărăteasă erau, vor rămîne goi. Și nu sînt un copil nevinovat cînd spun asta.
Un vecin imi zice pe subiect: ,,Nu-i nici primul si nici ultimul langa care s-a plantat ‘o fatuca care sa-i tina de cald’ si sa-l ajute sa nu dobandesca cu inaintarea in varsta vreun ‘comportament deviant’. Ce-ar fi fost daca simtind ca i se apropie ‘trecerea in lumea celor drepti’ s-ar fi apucat sa faca ‘dezvaluiri’? Astfel, prodigioasa activitate a ‘venerabilului’ s-a desfasurat ‘in liniste’ numai in folosul celor care au putut sa aiba acces la el. A murit în liniște? greu de spus daca ne gandim ca la peste-un secol s-a catarat si pe feisbuc pentru ‘a-si transmite gandurile’. Sintagma a capatat alte sensuri in ultimul timp, mai ales dupa ce ‘trubadurul patriot’ le-a urat-o (sa ‘muriti in liniste’) celor care erau indecisi in a se vaccina (chiar daca riscau sa nu intre si la spectacolele ‘vedetei docile’)’’.
Eugen Ionesco despre Mihai Sora : „Comunist ,Turnator „! Suficient . Pai sigur devenise antipesede ca acestia au intinat minunatele idealuri bolsevice si comuniste atat de dragi tovului Sora membru,mai rar, a doua partide comuniste francez si roman. Asa ca d-le Iaru, prea mult zgomot ,in trei numere, pentru un prea mic subiect.