A intrat în presă din 1990. E membru în CNA. Dorina Rusu a lucrat la ziare și la săptămînale, la radio și la TV. Recent i-a apărut un volum de povestiri, Rîsul, foarte bine primit și de critică, și de cititori.
Cristian Teodorescu: Ți-a apărut de curînd o carte de povestiri, Rîsul. Cum de ți-a venit abia acum?
Dorina Rusu: E mult timp de cînd privesc lucrurile și întîmplările din jur ca și cum ar trebui să scriu despre ele și adun povești, dar au trecut aproape douăzeci de ani fără să scriu aproape nimic. Ocupațiunea mea mintală a fost la alte prostii, vorba lui Moromete. E adevărat că mi-a plăcut și ce am făcut în timpul ăsta, cînd am fost mai mult sau mai puțin aproape de politică, sau în societatea civilă, și îmi place chiar și în CNA, deși instituția nu e deloc ceea ce ar trebui să fie. Dar, la drept vorbind, toate acestea m-au îndepărtat de scris. Nu mai aveam nici încredere. Abia anul trecut, prin noiembrie, după ce am fost, ca turist literar, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), am avut curaj să mă apuc într-adevăr de scris. Faptul că am întîlnit și am ascultat atîția scriitori, că am putut să uit, pentru puțin timp, de realitatea de fiecare zi, m-a făcut să văd lucrurile dintr-o perspectivă nouă și să văd o posibilitate acolo unde înainte era doar un gînd. Degeaba construiam povești și personaje în minte, dacă nu scriam. Așa că, după ediția FILIT de anul trecut, am început să scriu. Nu știu încă ce voi face după FILIT-ul de anul ăsta, pentru că abia s-a terminat. Știu însă că am adunat în toți anii ăștia multe povești și că, într-un fel sau altul, le voi spune.
C.T.: La Zig-Zag, săptămînalul unde am fost colegi, te-am întrebat de cîteva ori de ce nu scrii proză. Mi-ai răspuns odată că nu te încumeți și de alte vreo trei ori ca îți mănîncă gazetăria tot timpul.
D.R.: Pe vremea aceea nici nu voiam să scriu proză. Mi se părea că ar fi o pierdere de vreme și aveam impresia că a fi jurnalist e mult mai important. Îmi plăcea să fiu în mijlocul evenimentelor, mai ales cele politice. Abia dacă aveam răbdare să citesc proză, darămite să mai și scriu.
C.T.: De dragul acestei cărți, N.C. Munteanu a ieșit din bîrlogul lui din Germania ca să vorbească despre ea și despre tine la lansarea din București. Știu că ținea la tine și la scrisul tău de jurnalistă, totuși…
D.R.: N.C. Munteanu mi-e prieten din 1991. Cred că s-a bucurat pentru mine, de asta a acceptat să scrie textul de pe copertă și să vorbească la lansare. Era oricum în București în acea perioadă, nu l-am scos chiar din bîrlog, cum zici tu. În primăvară, cînd am vorbit cu el și i-am spus că am scris o carte, mi-a spus în glumă: “Știam eu că pînă la urmă o să iasă ceva din tine”.
C.T.: Apropo, ce mai face N.C.-ul?
D.R.: Face bine. Citește foarte mult, ascultă muzică bună, gătește, se întîlnește cu vechii prieteni. Nu mai are computer, deci nici pagină de Facebook.Telefonul lui e un model din ăla de la care poți doar suna, răspunde și trimite sms-uri, nici vorbă să aibă Facebook pe el. La un moment dat, acum cîțiva ani, a fost foarte activ pe Facebook. După ce i s-a stricat calculatorul, și-a dat seama cît timp pierdea pentru fiecare postare și s-a întors la cărți. E un cititor foarte bun. Citește cu pasiune, observațiile lui sînt foarte profunde și are o memorie extraordinară. E o mare plăcere să-l asculți vorbind despre cărți și m-am bucurat că a vorbit așa de frumos despre cartea mea. E la fel de simpatic și are la fel de mult umor ca pe vremuri.
C.T.: Se spune că ești fiica scriitorului satiric Ion Băieșu. E adevărat?
D.R.: Am auzit și eu asta de multe ori, mai ales în anii ’90, cînd mă chema Băeșu. Nu l-am întîlnit niciodată pe Ion Băieșu, și asta nu pentru că ar fi fost un tată denaturat, ci pentru că nu aveam nici o legătură cu el, în afară de faptul că i-am citit cărțile. Sînt dintr-un sat din Moldova. Părinții mei au fost țărani, au lucrat la CAP. E adevărat că tata citea mult și scria în fiecare seară într-un caiet, un fel de jurnal în care nota ce se întîmplase important în ziua aceea în lume, în țară, în sat și în familie. Dar asta nu făcea din el un Ion Băieșu, mai ales că-l chema Constantin.
C.T.: Ești membră CNA. Ce ar trebui schimbat acolo, încît să nu se mai spună că se fac jocuri după culoarea politică a membrilor acestei instituții?
D.R.: Poate ar trebui schimbat, în lege, algoritmul de desemnare a membrilor, dar nici așa nu e sigur că s-ar schimba lucrurile. Importantă e buna-credință cu care noi, membrii, ne facem treaba. Problema e că, de fapt, situația din CNA e o oglindă a situației politice din România. Majoritatea din CNA arată la fel ca majoritatea din Parlament. Nu ar trebui să fie așa, dar este. Ca să se schimbe ceva cu adevărat în CNA, ar trebui să se schimbe felul cum se face politică în România.
C.T.: Dacă rîd de o chestie, la ce crezi că mă ajută asta?
D.R.: Cred că uneori rîsul te vindecă, te face să vezi lucrurile la adevărata lor dimensiune, te poate salva în situații-limită sau poate face durerea mai puțin intensă. Să rîzi de tine însuți poate fi cel mai bun medicament împotriva durerii. Cel puțin așa se întîmplă în cele douăsprezece povestiri din cartea mea care, deși se cheamă Rîsul, nu este veselă. De-a lungul anilor, am ajuns la concluzia că, dacă nu ai simțul umorului, simțului ridicolului și măcar un pic de autoironie, nu ești cu adevărat un om serios. Se vede și din ce se întîmplă în perioada asta în politică.
C.T.: Ce-ți spune expresia “a muri de rîs?”
D.R.: Nu știu dacă e adevărată povestea cu filozoful grec care a murit rîzînd de un măgar. Am ocazia să întîlnesc destui măgari, dar pînă acum n-am murit de rîs din cauza lor.
C.T.: Dar “rîsu-plînsu”, vorba lui Nichita Stănescu?
D.R.: Îmi spune cam același lucru cu citatul din Bărbierul din Sevilla pe care l-am folosit ca motto în carte: “Mă grăbesc să rîd de toate, de teamă să nu-mi vină să plîng”. Doar că, deși îmi place poezia, mă feresc s-o invoc în discuțiile de zi cu zi și nu am făcut asta nici în carte. Poate pentru că nu vreau să rîdă lumea de mine.
