Am stat de vorbă cu Doru Costea, avocatul trebilor juridice de la Academia Cațavencu, de pe vremuri, despre colecția lui de radiouri de epocă, despre ceea ce s-a întîmplat/se întîmplă la SNSPA de cînd cu scandalul Bulai și Pieleanu, despre reluarea procesului Ceaușeștilor, în oglindă cu Procesul de la Nürnberg, apoi am făcut și cîteva schimburi de replici, ca la ping-pong, despre diverse altele.
Cristian Teodorescu: Cum se mai aude lumea la radiourile tale pe lămpi, adevărate antichități?
Doru Costea: Uite, am admirat în tîrg un cîntar vechi cu balanță, două talgere din alamă lucitoare, arcuite, cu greutățile frumos așezate într-o cutiuță de lemn. O ordine din altă lume. Și am înțeles de ce-mi plac lucrurile vechi, radiourile în special. Pentru că bucuria folosirii lor e rodul așteptării. E o mecanică discretă a gesturilor, o lentoare ce dă savoare fructului folosinței; nimic din graba searbădă a tastărilor digitale. Cînd asculți un disc de vinil, fiecare gest e ritualic. Scoți învelitoarea, așezi discul pe platanul care murmură abia auzit în așteptare, ridici brațul pickup-ului, îl așezi ușor și aștepți, în fîșîitul abia perceptibil. Am uitat să sărbătorim așteptarea, să gustăm din farmecul drumului. Radiourile mele au ritual de întrebuințare. Secolul digital are doar instrucțiuni de folosire.
C.T.: Dacă studentele de la SNSPA abuzate de Bulai sau de Pieleanu ți-ar cere să le reprezinți în instanță ce-ai face?
D.C.: Vai de capul celor năpăstuiți (cîțiva), profesori de bună calitate, exilați acolo printre gușterii ăia cu pretenții de intelectuali. Din curiozitate m-am uitat pe site la SNSPA, unde sînt trecuți și absolvenții, citez, „remarcabili“. Printre inteligențele adăpate la țîța fostei școli de partid „Ștefan Gheorghiu“, și cu care aceasta se mîndrește, la loc de cinste țuguie zîmbitoare Elena Băsescu-Succesuri (văd că acum au dispărut).În privința mizeriilor de hărțuire sexuală, mă ofer să apăr pro bono toate studentele care au avut de suferit de pe urma mizeriilor libidinoase ale acelora care au confundat catedra cu bordelul. Inclusiv împotriva celor care au tăcut, complice. Cred că o asociație pentru asanarea morală a instituțiilor de învățămînt superior reprezintă o etapă prealabilă, necesară în coordonarea eforturilor împotriva acestui fenomen. Sînt convins că și alți colegi se vor alătura inițiativei pe care astăzi, iată, o fac publică.Ar trebui să inițiem o mișcare serioasă, în asociere cu societatea civilă, de desființare a academiei de partid „ștefan gheorghiu“ (da, deliberat cu litere mici), drapată în culorile SNSPA, pentru acțiunea de reorganizare/recuperare a rațiunii pentru care a fost inițial constituită: o școală de administrație publică, deschisă valorilor autentice.
C.T.: Ce părere ai că unii au cerut Justiției să reia procesul Ceaușeștilor?
D.C.: O să fac aici o apropiere care o să supere, dar nu m-aș lăsa apărat de un avocat care crede în legitimitatea Tribunalului Penal Internațional, spre exemplu, sau în cea a Tribunalului de la Nürnberg. Tribunalul de la Nürnberg a constituit o premieră deosebit de periculoasă dinperspectiva principiilor de Drept. Constituit exclusiv din statele coaliției învingătoare, a reușit un substituent periculos: acela de a transfera faptele de război în planul procedurilor judiciare.Soluția (propusă, de altfel, de Roosevelt și de Stalin) ar fi fost aceea de execuție sumară acelor pe care ei îi considerau a fi vinovați, soluție care ar fi salvat principiile de Drept. De ce spun că ar fi fost salvate principiile de Drept? Pentru că toate Constituțiile din lume interzic crearea de instanțe excepționale/extra-ordinare. Este o dovadă a faptului că acest principiu există și este unul dintre fundamentele Dreptului. Tocmai acest principiu nu a fost respectat la Nürnberg. Aliații au vrut o justificare juridică, justificare ce, din păcate, a fost făcută cu sacrificarea principiilor de Drept. Personal, cred că o execuție ca act de război, în piața publică (sau în dosul șurii, cum meritau cei judecați) ar fi fost, din acest punct de vedere, mult mai eficientă și salvatoare pentru încrederea în Justiție.Cînd spun „încrederea în Justiție“, mă refer la faptul că Dreptul are o virtute pecare aliații au reușit s-o degradeze: e același, egal, pentru toți. Consecvent acestui principiu, „Tribunalul Aliaților“ ar fi trebuit să îl judece și pe Stalin, care a ordonat uciderea în masă a 22.000 de ofițeri polonezi la Katyn, luați prizonieri de Stalin în 1939. Crimă de război recunoscută și asumată ulterior de către Gorbaciov.
Ceea ce vreau să înțelegi, foarte exact, este că pledez pentru reprimarea crimelor de război ÎNLĂUNTRUL actelor de război. Cu alte cuvinte, vinovații crimelor de război ar trebui sancționați cu aceleași instrumente. Nici o logică juridică nu are ce căuta aici. În clipa în care, însă, folosești Dreptul ca pretext și armă de război, ai șubrezit, cum frumos spunea Saint-Exupéry, „armătura corăbiei tale“. Aplicarea Dreptului nu poate fi justificată doar de un pretext moral, întrucît nu toate principiile morale au și sancțiune/fundamentare juridică. Dacă într-adevăr a fost moral să fie sancționați toți cei vinovati de crime de război, modalitatea în care s-a realizat această sancționare a fost, însă, lipsită de fundament juridic. Componenta morală a normei juridice nu trebuie să ne înșele. Nu orice alcătuire morală are și fundament juridic corespondent.
C.T.: La ce-i trebuie și cultură unui avocat, nu-i ajunge să știe legile?
D.C.: Voi scrie un curs pe tema relației dintre Drept și Lege, cu fireștile argumente în favoarea primatului Dreptului. Nu e suficient să cunoști legislație, e nevoie de cultură, și nu doar juridică. Pot fi legi nedrepte? Da, spune pretorul Paulus, creatorul celebrei acțiuni pauliene. Și asta pentru că „Non est regula jus sumatur, sed ex jure quod est regula fiat“ („Nu se face Dreptul din legi, ci legile se fac din Drept“). Din ce în ce mai puțini profesioniști au astăzi curajul de-a chestiona un text de lege, din perspectiva adecvării lui la principiile Dreptului. Nu mai găsesc decît arareori referiri la Justinian, Alecsandresco, Laurent, Aubry și Rau, Colin și Capitant, Matei Cantacuzino, Herovanu, Tanoviceanu, Georgean și atîția alți doctrinari de elită ai Dreptului. Legile oloage, adevărate năzbîtii juridice, nu se confundă cu Dreptul. Cultura generală ține de adecvarea normei de drept la realitate. Nu poți fi un bun avocat fără a-i fi citit pe Balzac și pe Dostoievski.
C.T.: Pledezi liber sau simți nevoia să te cenzurezi, cîteodată?
D.C.: Ezit în a mă cenzura excesiv, cenzura este o bacterie cu vocația autoreproducerii, dezvoltă insidios o adevărată patologie a interdicției și, mai devreme sau mai tîrziu, sfîrșește inevitabil în dictatură. Cenzura transformă staulul în cosmos și masele în oi care-și iubesc, deopotrivă, lupul devorator și măgarul șef de turmă.
C.T.: Poate un avocat să fie naiv? Dacă da, de ce?
D.C.: Fără îndoială, fiecare naivitate dezmințită e o treaptă utilă în experiența profesională. Omenește ești viu atîta timp cît mai descoperi în tine o fărîmă de naivitate. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare dezamăgire.
C.T.: Cîtă viață, cîtă lectură?
D.C.: Păi, dac-ar fi să le cîntăresc, aș defini viața ca semn de carte, între două lecturi.
C.T.: Cum ai defini competența profesională?
D.C.: Competența? Ipocrizia ajunsă la maturitate, dacă e să glumesc puțin la amintirea unor momente dificile în instanță.
C.T.: Personalitatea?
D.C.: Aș defini-o ca opusul capriciilor.
C.T.: Adevărul?
D.C.: În profesia mea, adevărul e suma faptelor ce contrazic aparențele.
C.T.: Plictisitor, în profesia ta?
D.C.: Cînd toată lumea e de acord cu toată lumea. Atunci adevărul devine o fundătură plicticoasă și nefrecventabilă.
C.T.: Ai invidiat colegi avocați?
D.C.: Detest două categorii de avocați: pe cei mai buni decît mine și pe mine, scriind asta.
Buuuuuuuun….