Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

DORU MOȚOC: “Cineva spunea că gîndurile frumoase ale oamenilor se împlinesc. Din păcate, nu întotdeauna în timpul vieții lor”

Zoom DORU MOȚOC: “Cineva spunea că gîndurile frumoase ale oamenilor se împlinesc. Din păcate, nu întotdeauna în timpul vieții lor”

Dramaturg jucat cu succes în țară și în străinătate, profesorul Doru Moțoc crede în singurătatea creatoare a autorului, oriunde s-ar afla el. Și te face să invidiezi viața trăită în provincie, dacă știi ce să faci din ea.

Cristian Teodorescu: E nasol să locuiești în provincie ca autor?

Doru Moțoc: Depinde… Dacă te prenumeri printre acei autori care își doresc mediatizare intensă, prezență în cercuri „de elită”, contact lejer cu redacțiile publicațiilor culturale centrale și cu editurile de prestigiu, atunci provincia pare un exil nefericit de care trebuie să te ferești. Dacă, însă, aspectele ce țin de prezența ta în ochii lumii nu te preocupă în mod special, atunci viața în provincie – departe de trepidația și vacarmul marilor centre urbane – mi se pare perfect acceptabilă. Și chiar dezirabilă. Mai ales atunci cînd ai parte, ca mine, de o existență trăită într-un oraș ca Rîmnicu Vîlcea, o oază de verdeață, cu aer nepoluat, cu apă curată, cu străzi ca-n palmă și parcuri îmbietoare. Și cu o viață culturală acceptabilă: două teatre, o filarmonică, două-trei librării etc. Sigur, nici aici lucrurile nu merg întotdeauna ca pe roate. Dar, per total, e bine. Fiindcă în epoca Internetului e relativ simplu să ieși la lumină cu roadele trudei tale literare, petrecută în singurătate. Așadar, provincia nu reprezintă, zic eu, un handicap.

C.T.:  Ce părere ai despre ideea că valoarea răzbate de oriunde s-ar afla, la noi?

D.M.: Cred că, pînă la urmă, adevărul, binele, frumosul triumfă. Cu valoarea – ce să zic? Ea este considerată relativă. Dar dacă e certă totul devine doar o chestiune de răbdare. De timp, în ultimă instanță. Cineva spunea că gîndurile frumoase ale oamenilor se împlinesc. Din păcate, nu întotdeauna în timpul vieții lor. Asta are însă, după părerea mea, mai puțină importanță. Deci valoarea răzbate. Chiar și la noi unde, din nefericire, în calea afirmării ei sînt așezate de multe ori obstacole artificiale determinate de opacitate, indiferență sau invidie. Asta e…

C.T.:  Ca dramaturg jucat ce ești, cum e să faci naveta gloriei?

D.M.: Nu cred că, în cazul meu, se poate vorbi de glorie. Poate doar de situarea, din cînd în cînd, în zona unei afirmări luminoase. Am avut, e drept, cîteva momente în care succesul de public al unor piese scrise de mine m-a bucurat. A fost, mai întîi un spectacol cu Undeva, o lumină (care a cunoscut de-a lungul a patru stagiuni peste 200 reprezentații) jucat de Teatrul Bulandra la Mamaia, în regia marelui Valeriu Moisescu. Ședeam în public, nu mă cunoștea nimeni (abia debutasem pe o scenă profesionistă, era în 1977), minunații actori de atunci ai reputatului teatru bucureștean – Ștefan Bănică senior, Virgil Ogășanu, Mircea Diaconu, George Oancea, Luminița Gheorghiu, Valeria Ogășanu, Mariela Petrescu, Mihaela Juvara – nu numai că au cucerit repetate aplauze pe durata reprezentației, dar în final au fost chiar ovaționați. În timp ce publicul se retrăgea din incinta în care se defășurase spectacolul, vestita scenă în aer liber, am rămas la locul meu. Oamenii treceau pe lîngă mine și auzeam frînturi de comentarii de genul: „Asta, da, piesă!” sau „Mi-a mers la suflet!”. Cum să nu fii fericit cînd știi că ai scris chiar tu piesa aia? A fost apoi un moment petrecut la Festivalul Internațional de Teatru „Skampa” de la Elbasan (Albania), cînd spectacolul cu piesa mea Provocare sau Zborul – Ce fericire!, regizat de marele Adonis Filipi, a fost răsplătită cu ovații și urale care nu mai conteneau. Îmi amintesc, de asemenea, un spectacol cu aceeași piesă, în regia Doinei Migleczi, jucat de Teatrul Municipal „Ariel” din Rîmnicu Vîlcea în Belgia, pe scena celebrului „Théâtre Poème” din Bruxelles, condus de celebra actriță Monique Dorsel, cînd spectatorii au aplaudat în picioare, minute în șir. Un mare succes a obținut și Luminița Borta de la Teatrul „Al. Davila” din Pitești cu monodrama mea Ultimul cartuș ți-l aduce iubirea, la Festivalul Internațional BGMOT de la Gabrovo, în Bulgaria, unde a primit un premiu special. Și au mai fost și alte asemenea clipe, în țară și în străinătate. Dar „naveta” de care vorbești nu m-a influențat în mod decisiv și nu m-a schimbat, ca scriitor. Mi-am văzut de treabă mai departe așa cum m-am priceput.

C.T.:  Ce părere ai despre modestie, ca autor?

D.M.: Modestia – indiferent la cine se manifestă – este, după părerea mea, o virtute. Mai ales în cazul în care reușita nu-l ocolește. Însă un autor care are o imagine exactă a locului său în lumea imensă și complicată a literaturii știe că totul e relativ și înțelege că, oricîte valori înalte ar atinge, nu poate spune că a atins desăvîrșirea. Lucrurile trebuie abordate cu o anumită smerenie. Să-i lăsăm, deci, pe cei care cred că ei sînt cei mai importanți în sistemul general al lucrurilor să se îmbete cu apă rece și să stăruie în eroare. Iar noi, dacă sîntem lucizi, să ne „cultivăm grădina” cum ne pricepem mai bine, înțelegînd că, în artă, desăvîrșirea este o cotă extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil de atins.

C.T.: Cum vine asta cu Bucureștiul ca hîrtie de muște pentru scriitori?

D.M.: Păi, cum să vină? Hîrtia de muște, mascînd, așa cum știm, un potențial pericol, este ignorată doar de naivi sau de proști. Ei își imaginează că e suficient să te integrezi în lumea literară a Capitalei ca să dobîndești automat recunoaștere, notorietate, dacă nu chiar celebritate. De multe ori, cînd văd că în realitate lucrurile nu stau deloc așa, încearcă o dezamăgire cumplită. Dar atunci e, desigur, prea tîrziu.

C.T.: Apropo, unde ți-ar fi plăcut să te naști?

D.M.: Exact acolo unde m-am născut. În Sibiul patinat de vreme, în orașul deopotrivă real și magic, în acel loc unde Cioran, Blaga, Radu Stanca, Negoițescu, Doinaș, I.D. Sîrbu sau ceilalți cerchiști au cunoscut și s-au lăsat însuflețiți de briza invizibilă, dar palpabilă, a inspirației ce emană de pretutindeni. E un loc în care m-am întors bucuros ori de cîte ori s-a putut. De altfel, destinul a hotărât ca ultimul meu loc de muncă să fie chiar la Sibiu, la secția de teatru a Facultății de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga”, unde am predat studenților istoria teatrului și alte discipline conexe. Și unde m-am simțit, cum se spune, „ca-n sînul lui Avraam” trăind cei mai împliniți ani ai carierei mele profesionale.

C.T.: Ce părere ai despre criticii literari de tot felul?

D.M.: Critica, se spune, ar reprezenta conștiința de sine a literaturii. Așa o fi. Dar numai atunci cînd criticul este el însuși un creator de vocație gen Maiorescu, Lovinescu, Călinescu. Părerea mea este că numai cei ce scriu, la rîndul lor, literatură pot să se pronunțe în cunoștință de cauză despre creațiile altora. Altminteri, multe din cele ce citim azi, eseurile, cronicile, comentariile și alte asemenea producții critice, devin doar prilejuri narcisiste de etalare, adesea infatuată, a unor docte parade de competență „cum libro” care dau seamă mai ales despre cel ce exercită actul critic și nu evaluează în profunzime creația avută în vedere. Asta e, din păcate!

C.T.: Care e deosebire între Caragiale, cu Scrisoarea pierdută, și Mușatescu, cu Titanic Vals?

D.M.: La prima vedere s-ar părea că n-ar fi o deosebire prea mare, dacă ne mărginim doar la orizontul tematic, adică la subiectul inspirat de realitățile luptei electorale. Și totuși… Între Mușatescu și Caragiale este, cred eu, deosebirea dintre talent și geniu. Mușatescu, un comediograf de certă valoare, a surprins cu pătrundere, spirit satiric și umor mediul investigat. Dar Caragiale a mers mai departe. El ne-a revelat miezul lucrurilor, a conturat cu abilitate și înaltă finețe nu doar un șir de întîmplări petrecute în „capitala unui județ de munte”, ci însăși structura arhetipală a unui mecanism socio-politic viciat, care poate funcționa oricînd, oriunde. Cum, altminteri, să ne explicăm faptul, că la aproape un secol de la premiera Scrisorii pierdute, un spectacol cu piesa lui Caragiale, prin veridicitatea unor situații similare cu cele din societatea niponă, era gata-gata să provoace o cădere de guvern în… Japonia?!Așa că deosebirea dintre textele celor doi dramaturgi, în ciuda aparențelor, este una de substanță, de viziune, de înaltă clasă a mecanismului dramatic utilizat.

C.T.:  Ce șanse are azi teatrul pe scîndură față de filmele care pornesc de la piese de teatru?

D.M.: Teatrul pe scîndură este, după părerea mea, nemuritor. Are pulsația inefabilă a vieții. În ciuda faptului că filmele care pornesc de la piese de teatru par mai lejer de vizionat, ele nu pot, prin forța lucrurilor, să iradieze farmecul subtil al teatrului. Căci spectacolul scenic se realizează doar „hic et nunc”, el e de fiecare dată altul, cel puțin în anumite detalii ce țin de dispoziția actorilor, de reacția spectatorilor și de multe, multe alte amănunte subtile. Spectacolul filmat e însă mereu același. Încremenit. Nu mai poate oferi nici o surpriză. E ca o conservă ce nu poate păstra decît gustul vag, dar nu parfumul și savoarea fructului din care provine. Cînd vor înțelege toate astea, spectatorii vor prefera „teatrul pe scîndură”. Și se vor întoarce la el.

C.T.: Ce-ți dorești?

D.M: Îmi doresc, în primul rînd, sănătate. Și chef de scris, dublat, desigur, și de puterea de a o face la cote care să mă satisfacă. Aș mai dori să pot termina măcar două-trei dintre piesele începute mai demult, dar neduse, din varii motive, pînă la capăt. Și, ar mai fi un proiect suprem. Visez un roman, Calea drepților, dedicat tatălui meu și inspirat de viața lui plină de întîmplări dramatice. Firește, nu știu dacă voi avea timp pentru toate astea, mai degrabă nu, dar… „Dum spiro, spero.”

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Secretul lui Bachus, cu Gabriel Liiceanu în rolul principal

    8 octombrie 2019

    După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoșii cărora le-a servit ultima împărtășanie se simt din […]

  • Președintele morții

    8 octombrie 2019

    Dacă ar avea aripi, Klaus Iohannis s-ar roti în văzduh deasupra tragediilor, ca un corb care adulmecă moartea. Dar n-are, așa că e nevoit să țopăie de la un accident […]

  • Uniunea Salvați USR

    8 octombrie 2019

    În plină campanie electorală pentru prezidențiale, Uniunea Salvați România s-a apucat, deja, de pregătirea alegerilor locale. Rar s-a mai văzut un partid care să le spună membrilor, simpatizanților și eventualilor […]

  • O profeție cu bucluc

    1 octombrie 2019

    Diversitatea în unitate se vede cu ochiul liber pe canalele noastre de televiziune, unde cîteva culte religioase se întrec seară de seară să ne intermedieze prin cablu o întîlnire cu […]

  • Bula calului

    1 octombrie 2019

    Prezidențialele n-au fost întotdeauna așa. În 1990 aveam de unde alege. Îl aveam pe Ion Rațiu, nepot de memorandist cu rădăcini istorice în Ardeal, milionar în lumea liberă, democrat cu […]