După o luptă a omenirii cîștigată greu împotriva violenților strămoși ai lui Siri, Alexa și Cortana, ăă, scuze, Copilot, cu vreo zece mii de ani înainte de evenimentele din Dune (n-ai citit cartea, n-ai văzut filmele, asta e, problema ta), surorile Harkonnen sînt miezul Universului. Născute și crescute pe o planetă obscură, femeile astea cu o istorie personală foarte complicată au ajuns să tragă sforile prin tot Imperiul galactic ca lucrurile să se întîmple așa cum trebuie și lumea să aibă, genetic, liderii corespunzători. Cea mai mare, Valya, răvrătita din naștere care nu se împacă cu destinul familiei, e maica stareță a Ordinului Fraternității, o școală de fete postbelică ce educă în stil Rocky un fel de călugărițe ale Adevărului, dresate să devină detectoare umane de minciuni, puse în slujba tuturor conducătorilor aduși pe calea cea bună. Vrăjitoarea care-și folosește vocea magică autoritară încă din adolescență, dînd porunci de nerefuzat minților din jurul ei, a influențat-o și pe soră-sa mai mică, Tula, care o asistă, obedientă la toate directivele trasate. Între sesiuni de antrenament al tinerelor proiectate să devină adevărate cavalere Jedi, alianțe de conivență pentru împărțirea convenabilă a puterii și ședințe de hipnoză cu comă indusă de accesat înțelepciunea moștenită și stocată în creier (cică, prin legătura asta cu trecutul, morții încă pot fi consultați), secta preoteselor e permanent în conflict cu minciuna, cea mai puternică armă a individului.
Dune: Prophecy uzează la greu de imaginația și cunoștințele privitorului. Adică la serialul ăsta trebuie să vii pregătit, nene, cu toate lecturile și vizionările la zi, nu oricum. Ca să înțelegi, în cunoștință de cauză, că aproape nimic din ce-a imaginat Frank Herbert n-o să fie văzut aici, în această lume artificială, fără conținut, goală de perspectivele personajelor unidimensionale, creată de un scenariu incoerent, construit din faze lipite unele de altele, exagerat focalizat pe viața și opera celor două surori, ca o dramă cehoviană translatată (prost) în SF. Set-up grandios, case nobiliare cu nume răsunătoare, comploturi pentru putere, rebeli de circumstanță, costume spectaculoase, de firmă. Toate au fost trecute în revistă și bifate ca menționate, fără vreo consistență narativă sau vreun scop precis. Foarte puține lucruri au sens în această compilație de The Handmaid’s Tale, Game of Thrones – House of the Dragon și The Lord of the Rings of Power, dar nu contează, atîta vreme cît seamănă cu cam toate producțiile HBO cu (din ce în ce mai puțin) succes la public. Și asta, clar, din vina producătorilor și regizorilor care-au adaptat povestea Disney style, pentru auditoriul modern, în formatul preferat al platformelor de streaming – o succesiune de scene umflate de steroizii animației computerizate care încearcă să copieze formulele consacrate: avem și intriga politică, și ideologia mistică, și scena obligatorie de sex, la fiecare unu-două episoade, și efectele vizuale, toate chestii deja văzute, nimic original sau vag interesant. Cu zece mii de ani înainte de orice nu se prefigurează nici un fel de avans tehnologic ulterior: dacă praful magic era la modă și atunci, înseamnă că lumea n-a progresat absolut deloc – pînă și homo sapiens a evoluat într-un interval de timp asemănător de la bîtă și bolovan la smartphone cu AI.
Ce-au făcut producătorii serialului ăstuia din Dune sfidează toate regulile jocului, cinematografic sau nu, ca și cum și-ar fi propus să cîștige ca la whist, jucînd la zero. Cu două episoade înainte de finalul sezonului, profeția e că sînt foarte aproape să și reușească.
Dune: Prophecy, 2024-, video-bastardul unui clasic SF, adaptare TV de Diane Ademu-John și Alison Schapker după seria de romane scrise de Frank Herbert, Brian Herbert și Kevin J. Anderson, șase episoade de 62-66 de minute, difuzat de HBO, disponibil pe Max.
