Dr. Bogdan Tănase: O politică de toleranță zero față de corupție

E unul dintre puținii medici de la noi care nu se tem să vorbească despre bolile ucigătoare ale sistemului. Alături de el sînt medici care nu mai acceptă corupția și murdăria din Sănătate. Bogdan Tănase ar putea fi omul care să vindece sistemul medical, împreună cu colegii lui din Alianța Medicilor din România.

Cristian Teodorescu: Cum e să rupi tăcerea ca medic, atunci când alți confrați se fac că nu știu despre ce e vorba sau emit generalități despre sistem, evitând răspunsurile la întrebările presante despre scandalurile din Sănătate?

Bogdan Tănase: Nu sunt nici pe departe eu primul care spune adevăruri dureroase despre sistem. Au fost multi alții. Problema este ca acești medici care au vorbit nu au fost susținuți nici de presă, nici de opinia publică şi nici de colegii lor, iar actele de curaj nu au dus niciodată la o schimbare. Mai mult, de cele mai multe ori au fost marginalizați de sistem și de colegi. Cât despre cei care, medici fiind, sunt lideri de opinie și aleg sa tacă ori să emită opinii neutre, nu se poate spune decât că, probabil, starea de lucruri actuală le oferă confort. Nu este cazul pentru mine.

Profit de interviul dumneavoastră pentru a spune tuturor colegilor: poate că, dacă veți vorbi, vă va fi greu la început dar, pe termen lung, vă oferă confort atât vouă, cât și pacienților voștri.

C.T.: Faceți asta fiindcă sînteți un chirurg oncolog exasperat oricum de moarte sau fiindcă mai țineți minte Jurământul lui Hipocrate?

B.T.: Nici una, nici alta. E adevărat, specialitatea în care lucrez are o încărcătură emoțională mare, iar moartea este prezentă în ecuație. La fel de bine este prezentă și viața. Iar pentru noi, medicii, viața contează. Cât despre jurământul hipocratic, acesta trasează într-adevăr un cod etic și moral pentru fiecare medic, dar nu în el îmi găsesc sursa revoltei.

Ceea ce mă revoltă, și este dealtfel un lucru comun, este reaua voință cu care este gestionat sistemul public de sănătate zi de zi. Reaua voință duce la risipirea banilor în aşa fel încât firme ca HexiPharma își cresc cifra de afaceri, iar pacienților și medicilor li se spune tot timpul că nu sunt bani. Rea voință care împiedică aplicarea unor măsuri de bun simţ, care ar putea, fără mari investiții, să asigure îmbunătățiri majore în îngrijirea pacienților, dar nu ar mai permite risipirea fondurilor publice în gradul în care aceasta se face acum. Nu sunt economist, nu sunt specialist în politici de sănătate, sunt un simplu medic, dar în fiecare zi pot găsi exemple de bani aruncați pe fereastră în investiții de multe ori fără sens, când de cele mai multe ori lipsesc materiale ieftine, cum ar fi mănușile sau serul fiziologic. Cu toții știm că avem multe medicamente scumpe, dar multe medicamente ieftine lipsesc. Criza vaccinurilor durează de ani de zile, iar noi, ca stat, punem pe butuci un institut național care asta producea. Iar exemplele pot continua pe pagini întregi. Dacă e ceva de schimbat, de aici trebuie să începem.

C.T.: Observ că în afacerea ticăloasă a dezinfectanților diluați din spitale, și Colegiul Medicilor a reacționat prompt și energic, deși, altfel nu prea i se întâmplă. Sunteți la concurență?

B.T.: Nu, și nici nu poate fi vorba de o concurenţă între noi și Colegiul Medicilor, deoarece obiectivele noastre sunt în mare parte comune, cel puțin la nivel declarativ. E posibil ca în unele situații să avem puncte de vedere divergente, dar la urma urmei noi suntem un ONG care asta trebuie să facă: să critice și să arate derapajele, ceea ce uneori poate supăra, fără doar și poate, dar este necesar. După cum vedem în atitudinea Colegiului, uneori chiar poate avea efecte.

C.T.: Cum de a fost cu putință ca afacerea asta ucigașă a diluării dezinfectanților să meargă, bine mersi, fără să o denunțe nimeni din corpul medical, ci un jurnalist, Cătălin Tolontan?

B.T.: Trebuie să înțelegeţi că medicii nu pot avea decât indirect suspiciuni cu privire la calitatea acestor substanţa, fiindcă de multe ori nu sunt ei cei care le folosesc în mod direct. Mie, colegilor mei şi chiar lui Cătălin Tolontan, pur și simplu nu ne-a trecut vreodată prin gând măcar că aceste substanțe ar putea fi diluate cu bună știință. Că se cumpără materialele cele mai ieftine, că de multe ori acestea sunt slabe calitativ, da, asta știe toată lumea. Dar, că vreodată cineva, cu bună știință, poate falsifica aceste produse era pur și simplu o ipoteză cu care noi nu lucram. Bineînțeles, dacă exista cineva care a știut, acela ar trebui căutat în structurile de conducere, și nu în rândurile simplilor medici.

C.T.: Unii dintre profesorii medicilor de azi au ajuns universitari nu pentru valoare, ci pentru culoare. Adică pentru culoarea politică din anii comunismului, luându-le locul, pe scurtătură, marilor profesori. Cu asta cum e?

B.T.: Din păcate, cei de care pomeniți sunt ieșiți la pensie sau în pragul pensionării, și cei care instruiesc medicii de azi sunt foștii lor elevi. Din păcate, pentru că de multe ori a fost o involuție, mai degrabă decât o evoluție în acest domeniu. Din păcate, pentru că în sistemul universitar medical românesc nu performanţa este cuvântul cheie, și asta se vede clar din faptul că nicio universitate de medicină din România nu se regăsește în top 200, deși continuăm să ne mândrim peste tot cu școala de medicină românească. Da, există școala de medicină românească, dar nu datorită unui sistem care să vrea să creeze performanţă, aşa cum ar fi normal, ci prin performanţa și dăruirea unor oameni, de multe ori marginalizați, ironizați și discreditați când este cazul.

C.T.: Cât de mult a pătruns după revoluție politicul în sistemul medical?

B.T.: Prea mult. Politicul este un parazit al sistemului. Să nu ne facem iluzii, politicul este necesar în sistem. Pentru a lua decizii, pentru a le prezenta oamenilor și pentru a și le asuma. Totuşi, în condițiile în care bugetul sănătății s-a dublat, iar starea de sănătate (măsurată în 2015 prin Euro Health Index) s-a înrăutățit, nu e legitim să ne întrebăm unde se duc banii? Undeva trebuie să se ducă. Medicii și pacienții aud tot timpul aceleași cuvinte magice: vă susținem în ceea ce cereți, dar nu sunt bani. Dacă banii nu ajung la medici, nu ajung la pacienți, totuși undeva trebuie să ajungă…

C.T.: Managerii de spital, vă întreb, cotizează la pușculițe de partid? Că eu așa am auzit

Nu cunosc punctual nicio situație de acest gen, dar oricine știe aşa ceva are toată susținerea mea dacă dorește să reclame o astfel de situație. După cum se vede, orice este posibil.

C.T.: Aveți idee câți oameni au murit din cauză că s-au îmbolnăvit în spital de boli cu care nu veniseră de-acasă? Fiindcă statisticile ultimilor ani ale mortalității din spitale sau imediat după ieșirea din spital sunt înfiorătoare.

B.T.: Nu am și, din păcate, nici cei care ar trebui să aibă o astfel de situație nu o au și asta este cel mai grav. Pentru a stăpâni un fenomen, mai întâi trebuie să îl măsori, după care să faci un plan de bătaie și să treci la punerea în practică. Noi trecem peste măsurare direct la strategii, fără să fi cunoscut (sau recunoscut) fenomenul în prealabil.

C.T.: La un caz de, Doamne, ferește, când să am încredere că dacă mă duc la spital cu o boală, nu plec de acolo cu altele?

B.T.: Atunci când pe site-ul spitalului veți găsi numărul infecțiilor nosocomiale raportat lună de lună, germenii care le-au provocat și măsurile luate. Abia atunci veți putea decide în deplină cunoștință de cauză.

C.T.: Care ar fi primele trei măsuri pe care le-ați lua dacă premierul Cioloș v-ar propune să fiți ministrul Sănătății?

B.T.: E o întrebare pur teoretică. Dar, de dragul discuției, cred că prima măsură ar fi creșterea transparenţei. Oamenii trebuie să știe: și despre infecții, și despre rezultatele tratamentelor, și despre modalitățile de cheltuire a banilor publici, și chiar despre obiectivele strategice ale Ministerului Sănătăţii. În al doilea rând, aș menționa o politică de toleranţa zero pentru corupție și pentru incompatibilitate. Al treilea punct, cel mai important după părerea mea, ar fi instituirea unei culturi a performanţei prin excelenţă. Există ţări care fac bani din sănătate. Şi noi putem face la fel. Avem resursa umană și mijloacele de a o face. Trebuie numai să vrem.