Duel pe banda întîi

Acum șase ani, cînd țineam un blog, am atacat în el cîteva puncte fierbinți din gîlceava dintre bicicliști și automobiliști. Între timp, „bicla” a devenit modă urbană și marșurile bicicliștilor de week-end – prilej de anturare mondenă. Însă pozițiile antagonice exprimate la vremea aceea sînt și azi de flagrantă actualitate.

Într-un degradeu al vinovățiilor reciproce, am luat în discuție următoarele cazuri:

1. Deschiderea portierei unui automobil staționat pe banda întîi, taman în fața unui biciclist care pedalează fără să bănuiască nimic. „Există automobilişti cu atenţie acută, dar selectivă: dacă, după ce au parcat pe banda întîi, văd în oglinda din stînga apropiindu-se un alt automobil sau barem o motocicletă, aşteaptă resemnaţi, cu portiera abia întredeschisă, să treacă pericolul” – descriam eu atunci cazul. „Bicicliştii nu-i sperie. Bicicliştii să facă bine şi să-şi verifice rapiditatea reflexelor…” Am povestit o atare pățanie trăită de mine. Comentatorii și-au povestit experiențele mai grave și – vorba vine – mai spectaculoase. Avocații automobiliștilor neglijenți au găsit motive să relativizeze situația: bicicliștii ar trebui să fie de două ori mai prudenți, pentru că ei – chipurile – ar avea, pe carosabil, statut de vasali: „Strada e pentru mașini, calea ferată pentru trenuri, tramvaie și metrou, spațiul aerian pentru avioane”. (N-ai motor, nu exiști – s-ar putea conchide.)

2. Virajul la dreapta tăind calea unui biciclete. „Biciclistul din față nu semnalizează din mînă (sau din far, după caz) intenţia de a vira dreapta: deci va merge înainte, pe banda lui. Nenumărați automobiliști simt însă ispita de a depăşi bicicleta (prin stînga), pentru a vira apoi imediat dreapta”, explicam eu această manevră, interzisă de Codul Rutier și, de altfel, resimțită ca agresivă de către automobiliștii înșiși, atunci cînd li se taie fața – și lor – de către vehicule de talie cel puțin egală. „Știu cîțiva taximetrişti care ar scoate bîta din portieră dacă le-ai face asta”, adăugam în riposta către un contraopinent. Căci, da, am avut și de data asta parte de critici. Ideea principală a acestora ar fi că automobiliștii sînt niște firi sensibile care merită înțelegere, în fața valului tot mai mare de bicicliști agresivi. (Sic!)

3. Claxonatul așa-zis „de atenționare”. Codul Rutier îl interzice la o limită de 25 de metri față de biciclist. Dar Codul Rutier interzice în general claxonatul în oraș, regulă încălcată cu frenezie de către conducătorii auto. „Zgomotul claxonului auzit liber, în imediata vecinătate, îi poate speria într-atît pe cei concentraţi să se deplaseze în trafic pe două roţi, cu forţa propriilor muşchi, îi poate lua într-atît prin surprindere, încît îi poate devia de la traseul rectiliniu…” Ergo. De multe ori, intenția de a-l feri pe biciclist e zădărnicită de soluția aleasă: avertizarea sonoră, dimpotrivă, poate avea efecte contrare. Care au fost obiecțiile de data asta? Cică dacă n-ai nervii tari, n-ai ce căuta în jungla urbană.

4. Spinoasa problemă a traversatului pe zebră. Regulamentar e s-o faci ca pieton, cu bicicleta „mînată” de ghidon sau de șa. Da, numai că în anumite locuri din București, în care primarii au vopsit asfaltul din belșug, zebrele clasice sînt dublate de un marcaj cu silueta unui biciclist repetată la unu-doi metri, uneori însoțită de o bandă granulată verde sau cărămizie. O fi fost o ghidușie de edil iubitor de culori vii, care nu s-a consultat probabil cu Poliția Rutieră în privința acelui marcaj cel puțin derutant. Pe Baba Novac, în dreptul Parcului IOR, există astfel de traversări, chiar în porțiuni în care automobiliștii cam simt impulsul de a „o călca”. Apropo de acest topic, mi-am îngăduit să pun în discuție noima reglementării; cum ar veni, spiritul, dinainte de literă. Poate că automobiliștii înșiși ar avea de cîștigat dacă li s-ar permite bicicliștilor să traverseze călare. Și argumentam astfel: „De ce le-ar conveni conducătorilor auto să îi lase pe biciclişti să treacă, laolaltă cu pietonii, fără însă a le pretinde să descalece? Răspuns: Pentru că astfel nu şi-ar mai fragmenta mersul şi ar cîştiga timp! Ar fi de ajuns să pişte un pic frîna, cît timp biciclistul ar zbughi-o fără să-i încurce, iar ei ar cîştiga acele două-trei secunde, cît să prindă următorul verde”. Știam dinainte care va fi contraargumentul; să-l citesc în comentarii n-a fost așa o surpriză, cît au fost înjurăturile și jignirile (cu care, deh, mă deprind mai greu): spre deosebire de pietoni care sînt lenți, previzibili și, la o adică, ușor de ocolit în ultima clipă, bicicliștii se azvîrlă „ca nebunii” într-un loc menit, dimpotrivă, vitezelor reduse… Cum? Nu cei care traversează trebuie să încetinească? Eh, vorba aceea, ghinion!

Sînt multe concluzii care pot fi trase din dialogurile încinse care s-au iscat la subsolul postărilor mele, dincolo de aceea, de primă mînă, că bicicliștii și automobiliștii par născuți pe planete diferite. Logica celui mai tare, întrecerea cailor-putere, legea junglei urbane, potrivit căreia turismul bate mopedul, tramvaiul taie maxitaxiul, iar TIR-ul le întrece pe toate, tot acest „tezaur folcloric” este bulversat, de la an la an mai mult. Mașina electrică este o perspectivă care tinde să devină și la noi realitate. Modelele scumpe, unele luxoase, de biciclete mută sistemul de emulație socială („distincția” lui Bourdieu) de pe patru pe două roți. Sensul evoluției, sacrosanct pentru cîteva generații de români migrante de la sat la oraș, dinspre tihna ruralității înspre haosul metropolei, e pus în chestiune de generația gata încălțată a hipsterilor, junii emancipați care vor și ei ca la Praga sau Amsterdam. Astăzi, aici, acum!

Apoi, o explicație a prăpastiei dintre regnuri (bicicliști versus automobiliști) mi-o furnizează situația mea hibridă, promiscuă, de a aparține ambelor. Haosul bucureștean îi încarcă pe toți participanții la trafic cu o cantitate de nervozitate pe care automobiliștii o acumulează captivi în habitaclul lor, în timp ce bicicliștii o consumă prin purul și simplul efort fizic al propulsiei. Motricitatea cît mai mare a unui vehicul se dovedește un handicap cu atît mai greoi, confortul devine o capcană, teleologia progresului tehnic se transformă într-o involuție a spiritului.