Dunărea a dat, Dunărea a luat, Ponta fie lăudat

Se întâmplă în 2013, într-o seară rece de octombrie. Din lumina gălbuie a unei ferestre se aude un „Să trăiești, naș’ Floreo, la mulți ani, Petricele, mai bagă, Veto, și tu un lemn în sobă!“, urmat de o tuse tabagică de fost tractorist. Nu e târziu, dar ziua scurtă trimite sătenii în așternutul paturilor și doar câteva babe insomniace rămân în fața televizoarelor să vadă știrile nebune. Ușor-ușor, visele sătenilor se amestecă în întunericul serii cu mirosul fumului din coșurile caselor, lăsat greu peste vârfurile nucilor desfrunziți din grădini, odată cu negura de toamnă vâscoasă. Ici-colo, câte un câine latră a gospodărie și lanț, iar cucuvelele îi îngână cu doine de cimitir, care îi fac pe șoarecii din poduri să înghită cu noduri dumicatul furat din porumbar. E Vaslui, și chiar dacă e Vaslui, să știți că la Pungești nici un bărbat euforic nu dă femeia cu capul de pragul de jos al casei, în semn de întărire a priorităților în familie. Vă zic toate astea ca să înțelegeți că la Pungești era atmosfera aceea idilică, suveranistă, cu pace și frică de Dumnezeu sub un cer tradiționalist, suveran.

Ce a urmat a doua zi a trezit însă din hibernare până și pârșii și aricii de la marginea satului. Sute de jandarmi au intrat precum tătarii pe ulițe pentru a se lua la omor cu pungeștenii, cu activiștii de mediu și alți săteni veniți din așezările învecinate. Femei plecate de la țâța dulce a vacii, copii fugiți de la ore împreună cu doamna dirigintă, bărbați încălțați cu gumari reci și desperecheați cu ai nevestei, preoți naționaliști smulși de breaking news din fața icoanelor și bătrâni cardiaci care au prins de mici luarea cu japca la colectivizare în ’47. Ăștia toți s-au aruncat pe câmpul din extravilan pentru a dărâma gardurile ce împrejmuiesc terenul unde urmau să fie făcute primele forări pentru extragerea gazelor de șist. Premierul României – la acea vreme chiar Victor Ponta – bătuse palma cu americanii de la Chevron, iar răscoala românilor suverani de la Pungești împotriva exploatărilor le-a părut yankeilor un déjà-vu, arătând precum luptele dintre indienii Sioux și trupele federale pe vremea construirii căilor ferate în Vestul Sălbatic. După ce pieile noastre roșii de furie și frăsuială cu jandarmii, în speță țărani români suveraniști și activiștii de mediu, și-au luat pulane în cervicală, pumni peste șale și capete în dinți de la Guvernul României hotărât să apere interesele americane de la Pungești, a urmat încă o seară de toamnă rece.

Babele satului, cu somnul pe butuci și mari consumatoare de știri apocaliptice, nu au mai înțeles nimic atunci când au aflat de la TV că domnul Ponta, unsul pesedeului care este cu poporul, ține de fapt cu americanii, nu cu ai noștri. „Cum, maică, să mă bați tu ca să-i dai lu’ ăla străinu’ gaz? Să-mi otrăvești mie fântâna din curte?“ Ceea ce avea să intre în istorie drept „Răscoala de la Pungești“ a fost în esență o bătălie pentru apă. Apa din fântâni pe care americanii ar fi otrăvit-o pe șest cu saramură, ca să vină în țeavă sărăcia aia de gaz de șist. Nu întâmplător câinii au urlat a pagubă toată noaptea în Pungeștiul asediat de Chevron și de jandarmii lui Victor Ponta. Au ținut-o așa până dimineața, o dimineață la fel de cețoasă ca noaptea, cu un cer lăptos, fluid, în care ciorile vâsleau mai mult decât zburau. Sătenii nu au mai avut voie să iasă din curți și s-au simțit ca propriii lor câini ținuți în lanț, fără apă și fără mâncare. A fost post negru la țigări, la bere și la chips-uri. Cele două buticuri din sat au amușinat gustul de gaz de șist al falimentului, dar pungeștenii nu au plecat grumazul. Până la urmă, americanii de la Chevron au plecat cu tot cu mascații lui Ponta pentru că riscau să scoată de sub sat mai puține gaze de șist decât băgase deja Jandarmeria gaze lacrimogene pe ulițe. Situație descrisă magistral de doina de jale cântată de vasluieni din gură și din frunză: „La Pungești în bătătură, / Dă jandarmul, dă cu ură“.

Chiar dacă toți sunt o apă și un pământ, domnul Victor Ponta a demonstrat ca politician că are mai mult treabă cu apa. Nu cu mult înainte de Pungești și-a pus în cap românii pentru Roșia Montană. Este drept că răsculații au fost de data asta mult mai urbani, hipsteri, haștagiști uniți, care salvează România, ecologiști idealiști și alți utilizatori de metrou revoluționari. Probabil că prioritățile Guvernului din acea vreme, la cârma căruia era tânărul politician Victor Ponta, erau ca România să fie mai bogată. Sau cel puțin România unora. Iar lucrul ăsta nu se putea decât dacă mai întâi ne lua Gold Corporation aurul dacic de la Roșia Montană, pentru ca apoi să ne ia Chevron-ul gazele de șist. Hai, gazele de șist, pentru că alea sunt rarefiate rău, nu atârnau cine știe ce de gâtul nostru, dar este clar că aurul lui Decebal era povară grea pentru țărișoara asta. Numai că așa cum se va întâmpla cu saramura de la Pungești, cianurile exploatării aurului ar fi otrăvit grav și apele de la Roșia Montană, o așezare atestată încă de pe vremea romanilor. Să recapitulăm: aur – resursă, bogăție națională; daci – filon genetic, patriotism celular; romani – geneza poporului român, latinitate; apă – resursă, bogăție naturală, sănătate, informație (mai târziu). Toate adunate într-un pitoresc natural și cultural local. Pe scurt, UNESCO, v-ați grăbi voi să spuneți în cor. Nu, nene. Suveranism, patriotism, tradiție, românism! Băi, sunteți nebuni? Haștagiștii ăia plătiți de Soros ca să iasă în stradă împotriva Gold Corporation și a Guvernului Ponta? În ce lume trăim…

Vă spun cinstit că în acest punct am o stranie senzație de confuzie. Așa că dau o gugăleală în straturile geologice ale cuaternarului victorpontic și iată peste ce fosile dau: un activist ortodox împrăștie sânge de porc și carcase pe un teren pe care Guvernul Ponta, din vremea saramurii de Pungești și a cianurii de Roșia Montană, dorea să-l cedeze în buricul Bucureștiului. Gestul de curtoazie cu terenul, ce purta semnătura lui Victor Ponta, era destinat Guvernului turc, condus de Erdogan, pentru a fi construită cea mai mare moschee din Europa și un centru mondial al islamismului. Blasfemia ortodoxă cu porcii a fost atât de puternic îmbibată în sol, încât putem spune că la București ghiaurii i-au tăvălit pe ienicerii și spahiii sultanului înainte să apuce să pună prima cărămidă în numele lui Allah. Și chiar dacă nu e clar dacă s-a dat cu apă sfințită în acel loc, legătura dintre religie și apă este evidentă, dacă e să ne gândim doar la Bobotează. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit: premierului Ponta nu i s-a dat, în semn de recunoștință pentru terenul respectiv, cetățenia de onoare turcă, în schimb a primit cetățenie sârbă. La un an după Pungești, premierul antisistem Ponta a devenit cetățean sârb, iar asta are legătură din nou cu o apă, aia care nu a mai inundat Belgradul. Vă reamintesc că Belgradul este locul unde Iancu de Hunedoara l-a bătut pe Mahomed Cuceritorul, ne atrage atenția chiar domnul Ponta, candidat la președinție în Bucureștiul căruia un voievod modern anonim, cum ar fi zis Nenea Iancu, l-a bătut pe Erdogan Cuceritorul, vărsând sânge de porc. Are sens, nu?

În calitatea sa de candidat suveranist, domnul Ponta îi reprezintă pe toți românii suveraniști, îndrăgostiți de țărișoara asta căreia străinii i-au furat bogățiile, țara asta pitorească cu ape cristaline, țara asta  – așa cum scria poetul Mihai Beniuc – „unde sapă sapa locul, sare din pământ norocul“. Mă rog, nu a sărit norocul, a sărit porcul. Oricum ar fi, credința creștină, temelia poporului român, a răzbit. Repet, ca să-mi fie în primul rând mie clar, să nu scriu prostii: credință creștină, zestre naturală și culturală, filon istoric milenar, țăranul român, satul, veșnicia. Patriotism, tradiție, ortodoxie, suveranism, Ponta. Să reluăm. La un an după Pungești vine Dunărea mare, mare cum nu a mai fost în ultimii 150 de ani. Din poziția de prim-ministru, viitor suveranist și profund antisistem, domnul Ponta – chiar el – ordonă deschiderea vanelor de la Porțile de Fier, numite astăzi de cârcotașii globaliști de pe platformele sociale și Puie Morțile de Fier, în urma recentelor destăinuiri ale candidatului Victor Ponta ca argument la căpătarea cetățeniei sârbe.

În consecință, malul sîrbesc și Belgradul nu au fost inundate, în schimb malul românesc și sate mioritice de la mal de Dunăre, da. A intrat apa în gumarii românilor, a topit zidurile din chirpici, fluviul tulbure a luat tablourile cu fotografii alb-negru de la nunta părinților, alea frumos retușate și colorate pe la buze și obraji. Apa a băgat caras și nămol în fântîni, a umflat câinii rămași în lanț, a dus găinile pe cuibar până în Marea Neagră. Pentru că Dumnezeu nu bate cu parul, le-a dat românilor apă, că tot s-au încontrat pentru ea, ca fraierii, cu domnul Ponta. Guvernul, demonstrând grija premierului pentru românii năpăstuiți de sinistru, i-a urcat peste noapte în camioane, doar cu chiloți, în curul gol, sau cu pijamalele pe ei. Fiecare român, așa cum l-a sculat apa din pat, cu soacra lângă el, cu nevasta ori cu amanta, că vana deschisă nu știe carte și nici nu e dusă la biserică. Guvernul le-a dat despăgubiri, le-a construit case frumoase, așa că sătenii se roagă și acum să mai dea drumul la vane domnul Ponta, când va fi el ales președinte, că s-au cam gârbovit casele, s-a mai găurit lindabul și e nevoie de garduri noi. Numai să-i anunțe și pe ei cu o zi-două înainte „că ie unii mai slabi de inimă și, luați așa din oală, poate le crapă clavicornul“.

Privind retrospectiv și suveranist, ducând mai departe tezele domnului Georgescu, nimic nu este întâmplător atunci când ai credință și iubire de neam. Domnul Ponta încă de acum 11 ani a pus în practică la satele de pe malul Dunării programul Apă (la cote de inundații) – Hrană (pești) – Energie (vane și turbine). Nu știu ce nu înțelegeți, poate trebuie să vă și desenez, dar domnul Ponta este alesul domnului Georgescu încă din 2014. Pe vremea aia, când inundația i-a clipocit românului în pernă, la miezul nopții, el a înțeles că primește nu apă, ci informație despre Belgradul care a rămas uscat, iar umezeala lui neanunțată din părțile intime a salvat un popor frate suveranist, unit în conștiință. Că așa e patriotismul, îți dai și cămașa de pe tine când e udă, chiar dacă brânza de țăran e pe bani. Iar banul este ochiul dracului, mai ales când vine de la bugetul de stat, care suge și de la pungeșteni, și de la roșiimontaneji, și de la mine, și de la tine, să facem din nou casele alea frumoase când deschidem vanele. Pentru că nimic nu e în van, totul este suveran.

15.428 de vizualizări