Așteptând inevitabilul

Este greu de spus dacă în Guvernul României este măcar o singură persoană interesată de aspectele economice ale crizei care, deși a început de luni bune, ne este prezentată drept un lucru pe care trebuie să-l acceptăm în casele noastre, pe termen nedefinit.
Aparent, nicăieri în Uniunea Europeană nu există soluții reale pentru criza provocată de cei doi ani de pandemie.

După exemplul nefast din 2009-2010, când soluția redresării a fost austeritatea, actualii politicieni care au ceva de spus prin guvernele europene par să fi eliminat cuvântul austeritate din vocabular. Și mai par să fi descoperit o sursă inepuizabilă de bani, din care vor să tot ia, până când criza va trece de la sine. Pentru că altă variantă nu par să aibă, altă soluție nu a propus nimeni. Pare prima dată când, în ultimele decenii, guvernele europene așteaptă pur și simplu ca o criză economică de proporții apocaliptice să treacă singură, fără măsuri speciale economice, fără intervenții, fără agitație.

Debusolarea de la nivel european se vede perfect la periferia Uniunii, pe unde ne facem noi veacul.

Înainte de începerea pandemiei, orice alunecare ușoară pe lângă tratatele pe care le-am semnat, orice abatere cu o sutime a deficitului, orice depășire a unui anumit grad de îndatorare publică erau rapid taxate de către Comisia Europeană. Imediat apăreau niște voci competente care amenințau cu câte ceva, numai să stăm cu deficitul în limitele convenite și să nu ne facem de cap cu cheltuielile publice.

Ei bine, sunt ani, deja, de când aceste avertismente au dispărut. Nu mai vorbește nimeni de faptul că deficitul e dublu față de maximul admis, că datoria publică a început să curgă la robinet, în locul laptelui, al mierii sau chiar al apei reci. Pare că e OK ce se întâmplă, e bine că se întâmplă așa.

Dar oare este? Prețurile au luat-o pe câmpii cu mult înainte de începerea războiului din Ucraina, dar pare, cumva, că așa trebuie să se întâmple, că asta este normalitatea și că nu avem de ce să ne îngrijorăm.

Guvernul României, premierul și președintele afișează un calm suveran. Din punctul lor de vedere este OK. E vina lui Putin, o să mai dureze, n-avem motive de îngrijorare. Salariile demnitarilor cresc, deci e bine, iar pentru săraci se mai dau niște vouchere.
Nu există surse de venituri la buget, economia se închide încet-încet, de produs se produce scump, dar nu e panică.

Trebuie să existe ceva care-i face pe oamenii ăștia atât de liniștiți, atât de calmi. Sau, poate, e chiar așa cum pare: oamenii pur și simplu stau și se uită fascinați la dezastrul care urmează să vină. Nu mai suntem în faza în care drobul de sare putea fi mutat de pe sobă, înlăturând pericolul. Momentul ăla s-a dus. Acum, cei care ar fi putut face ceva, dacă ar fi știut ce, și-au tras scaunele mai în față, să nu rateze spectacolul, și anticipează condescendenți ceea ce urmează: „O să fie o frumusețe de avalanșă! Oare câți scapă? Jumate? Un sfert?“.