Cam atât de mare a fost Mircea Lucescu

Când a fost întrebat, la o conferință de presă, înaintea unui meci, cât de mult îi lipsește un anume jucător care fusese suspendat, antrenorul Ionuț Popa a răspuns mai întâi cu mâinile, ca și cum ar fi ținut cu ele un borcan de 800, apoi a spus: „Cam atât îmi lipsește.” S-a dus și el, mult mai tânăr și mult înaintea lui Mircea Lucescu.

Abia acum, după ce a plecat, mi-am dat seama și eu cât de mare a fost Il Luce. Doar că nu pot arăta asta ca Ionuț Popa. Mi-ar trebui brațe mai lungi decât ale lui Shaquille O’Neal, deschise larg. Moartea lui Mircea Lucescu a avut un efect straniu, cel puțin asupra mea. A limpezit, dintr-odată, ceea ce, în timpul vieții, părea încă discutabil.

Până atunci, îl știam mare. Dar „mare” în fotbalul românesc e o etichetă care se lipește ușor și zboară la fel de repede, după un meci prost, o declarație neinspirată sau o ambiție care nu ne place. Îl admiram pentru eleganță, pentru felul în care vorbea, dar eram și subiectiv. Ca orice microbist crescut într-un mediu în care opiniile se bat cap în cap, aveam momente în care îl contestam, îl suspectam, îl judecam cu măsura superficială a prezentului.

Abia după ce a plecat dintre noi s-a văzut dimensiunea lui reală. Nu din ce s-a spus la noi, unde suntem obișnuiți să ne redescoperim valorile postum, ci din ecoul global. Reacțiile au venit din toate colțurile fotbalului. Nume grele, antrenori legendari, jucători care au făcut istorie, oameni care nu aveau nicio obligație să spună ceva despre un român au simțit nevoia să o facă. Și nu din politețe. Momentele de reculegere ținute pe Camp Nou și Parc des Princes ne-au readus și pe noi în Champions League, acolo unde vii nu mai suntem în stare să ajungem.

Atunci am priceput că Mircea Lucescu nu a fost doar al nostru. A fost al fotbalului. Un arhitect de echipe, un creator de jucători, un om care a lăsat urme reale în campionate diferite, în culturi diferite, în vestiare în care limba nu a contat atât de mult cât respectul. Șahtiorul lui nu a fost doar o echipă bună, a fost un proiect mare și imposibil de gestionat de nepricepuți. Dinamo Kiev nu a fost doar o revenire, a fost o confirmare. La fel s-a întâmplat și cu Beșiktaș, după perioada Galatasaray. Toate acestea, puse cap la cap, nu mai arată ca o carieră, ci ca o hartă desenată cu mâna lui.

Respectul real nu se măsoară în trofee – deși le-a avut din plin – ci în felul în care te pomenesc cei care nu sunt obligați să o facă. Să-l vezi pe ucraineanul Dmytro Chyhrynskyi stând cu capul plecat, cu un ghiozdan în spate, ca un elev, pe treptele Arenei Naționale, aducându-i un ultim omagiu profesorului său din România, te emoționează. Sau să-i auzi pe Diego Simeone și Pirlo spunând că le-a fost ca un tată te cam strânge în spate.

Pentru mine a fost impresionant să descopăr cât de important a fost. Nu doar ca antrenor, ci ca om de sport. Un prof mișto într-o lume de „misteri” falși și de golani cu diplomă doar în școala vieții. Poate că asta e ironia care se tot repetă. Uneori avem nevoie de dispariția cuiva ca să-l vedem întreg. În viață, îl fragmentăm. După, îl înțelegem. Iar în cazul lui Mircea Lucescu, revelația nu a fost că a fost mare. Ci cât de mare a fost, de fapt.