Abia în Vama Giurgiu înțelegi de ce, secole la rînd, turcii au refuzat să invadeze definitiv Țările Române și s-au mulțumit cu un regim de vizite rare. Drumul prin care încerci să te apropii de aceste meleaguri șerpuiește nu doar la stînga și la dreapta, ci și în jos și-n sus. Gropile sînt atît de adînci și de primejdioase, piscurile de asfalt irump atît de vertiginos spre cer, încît ai încredințarea că geografii au uitat să treacă pe hartă această ramură a Carpaților.
Carpații Giurgiuveni sînt munți vechi, de încrețire, datează din epoca tectonică a democrației și a temperamentului vulcanic al baronilor locali, fiind semnalați de primii alpiniști transfrontalieri din anii ’90. Peste ei, timpul a trecut fără să-i atingă. Am văzut, acum zece ani, într-unul din defileele săpate în șoseaua dintre vamă şi oraș, un om mort, un biciclist prăbușit într-o rîpă de bitum după ce încercase să evite un pietroi năpădit de vegetația ultimului potop, rămas în mijlocul drumului de la lucrările de infrastructură.
Vama Giurgiu poate fi folosită ca fortificație așa cum e, în caz că Erdogan vrea să reînvie Imperiul Otoman. Ar fi mai greu de biruit ca rachetele Patriot, deși, dacă luăm în calcul contractele de asfaltare, nu la fel de ieftină.
Un alt monument de circulație care dăinuie poate fi întîlnit pe centura Bucureștiului. Șoseaua de centură, un fel de potecă accidentată pe care mașinile verifică curgerea timpului, se intersectează, la nivel, cu Prelungirea Ghencea, o altă șosea. Pe centură e un indicator de oprire obligatorie, fără semafor, ceea ce înseamnă, tradus în ore de așteptare, ceva mai mult ca numărul lui Avogadro. Dacă vreodată un ministru, un primar, un premier sau un șef de la CNADNR va trebui torturat pentru batjocura globală adusă acestui popor iertător, el trebuie pus să circule pe centură într-un autoturism și să-și irosească viața la intersecția cu Prelungirea Ghencea. E genul de pedeapsă inumană pentru care societatea civilă ar ieși în stradă.
Dar să ne prefacem că n-a existat vizionarul locomotor Traian Băsescu, triplu ministru la Transporturi, dublu primar și cvadruplu președinte (reales în două referendumuri). Să pretindem că n-a existat cineva care să spună la lumina zilei că nu e nevoie de autostrăzi și că n-a fost acompaniat de proști care i-au cîntat în strună și de mafioți care au tăiat facturi pentru opera cash „Aici sînt banii dumneavoastră”.
Doar așa putem să ne minunăm cum, azi, ministrul Transporturilor, Cuc, reia mitul inept al drumului expres acolo unde, din vremea dacilor, sînt necesare autostrăzi. Cuc și-a făcut cuibul în copacul baronului de Giurgiu, Bădălău, ocrotitorul vămii muntoase de la granița cu bulgarii, un alt nobil pesedist căruia istoria îi spune azi senator. Cuc știe el o șmecherie prin care între Pitești și Craiova poate fi făcut un drum expres cu costuri și termene de autostradă. I-a spus lui cineva că între cele două centre ale producției de automobile – Dacia și Ford – se poate merge și pe un drum expres cîtă vreme partidului îi rămîn bani de vacanță, iar companiilor nu le rămîne decît să-și mute producția în Polonia și Maroc.
Nu s-a găsit nimeni să-i explice că, de pildă, pe lîngă alte zeci de lipsuri, un drum expres nu are bandă de rezervă și că un vehicul cu pană – eveniment frecvent într-un trafic aglomerat – ar face din ruta Pitești-Craiova un fel parcare cu termen nelimitat.
Nu e grav că partidul a găsit un locotenent incompetent pentru poziția de ministru – aici avea de unde alege. E grav că n-a găsit un singur om cu inteligență medie, un consilier cu acces la Google care să-l învețe legătura dialectică între necesitate publică, partid și pușcărie.
Așa că, pînă în 2024, cînd drumul expres Pitești-Craiova ar putea fi gata, autostrada Pitești-Craiova va fi ușor de recunoscut în castelele, condamnările și zîmbetele largi ale candidaților la parlamentare.
4.276 de vizualizări
