Cum va arăta viitorul României după alegerile prezidențiale? Va fi țeapăn și suficient, ca Iohannis, deșirat și agresiv, ca Barna, sau, poate, „neconflictual” și dezbinat, ca propunerea alianței PSD-ALDE.
Viitorul atîrnă, se vede treaba, de chipul și înfumurarea unor inși, nu de valoarea lor reală. Sondajele livrează nume goale, iar alegătorii sînt chemați să aleagă aceste nume. Nu idei, nu programe, nu viziuni, nu discursuri, nu dovezi de inteligență, de cultură și de adecvare. Votul e în continuare irațional, bazat pe conflict și pe celelalte traume sădite de Servicii. A rămas, practic, aceeași combinație de feudalism și Internet.
Iliescu a fost ales de teama împușcăturilor care altminteri nu s-ar fi oprit. Constantinescu a fost ales după ce Iliescu, ajuns la al treilea mandat, epuizase pînă și răbdarea clasei muncitoare. În 2001, Iliescu a beneficiat de sperietoarea Vadim Tudor, pe care organele competente i-au arătat-o electoratului în turul doi. La Băsescu e și greu de spus cît a fost votat și cît a fost mutată virgula la numărătoare, dar atît cît a fost ales, a fost ales fiindcă era bun de gură. Iohannis a fost ales fiindcă era neamț și așa a și rămas, exilat într-o limbă străină, din care la noi a răzbătut doar tăcerea.
Oamenii au votat, de fiecare dată, nume și atît. N-au existat certificate de merit, garanții intelectuale, demonstrații de cultură politică, povești riguroase despre un viitor concret. Legenda electorală a candidaților a fost construită pe presupuneri și iluzii („A condus vaporul, conduce el și țara”, „E neamț, e serios, pune osul la treabă”).
Azi, cu trei luni înainte de alegeri, e la fel. Nici unul dintre candidați nu are o încercare de discurs prezidențial. Nimeni nu arată cea mai mică preocupare pentru partea tehnică a funcției de președinte. Toți se complac în haosul de dinaintea războiului, pîndesc în umbra aceluiași populism grotesc și întărîtă taberele cu ficțiuni naționaliste sau justițiariste.
Un candidat la prezidențiale în 2019, cînd România e împotmolită în propria nepricepere politică și e depășită iar de istorie, trebuie să vină cu un discurs integrator, curajos, rațional și aplicat, care să schimbe radical paradigma prostiei naționale, să unifice resursa umană, să sincronizeze politica, economia și societatea și să ofere o foaie de parcurs amănunțită, în care să creadă și dușmanii politici.
Ce alt proiect de țară poate avea un stat înapoiat decît dezvoltarea? NATO și UE nu mai sînt obiective în sine, fac parte din memoria activă, din etica politică europeană pe care România a asimilat-o deja. Dezvoltarea sau, mai bine zis, subdezvoltarea reprezintă suferința noastră cea mai gravă, o boală care cere tratament imediat. Infrastructura, resursele și energia, investițiile și producția ca politică de stat, poate agricultura și industriile creative trebuie adunate într-un pachet strategic transpartinic. Educația, cea mai rentabilă afacere a statelor după exportul de cocaină, opiu și canabis, poate fi plasată într-un montaj fiscal privat, pe modelul statelor din sudul Asiei, ale căror universități rivalizează cu templele occidentale de învățămînt și ale căror licee ne înving la olimpiada de matematică. Sănătatea, la rîndul ei, trebuie simplificată și rentabilizată.
Deschidere politică totală, import de inteligență civilă, unificarea vocii externe, management național pe obiective majore, precizie, termene, rezultate – cam așa ceva îi trebuie unui stat rămas în urmă. Prin forța lui simbolică și puterile constituționale, doar un președinte poate coordona procesul de convalescență. Nu un guvern, și nu un parlament.
România nu are ce face cu un președinte care urmează să o țină încă cinci ani pe loc. Această țară are nevoie disperată de un om care înțelege ceva dintr-un viitor cu aparență sumbră. După treizeci de ani de mediocritate și egoism, Cotroceniul merită cinci ani de inteligență și caracter.
E exclus, știm cu toții, să apară un candidat inteligent, cultivat și uman, gata să-și sacrifice cinci ani din viață ca să împingă țara pe ruta salvării. Dar măcar să apară strădania și poveștile, măcar jocul public ce ascunde neputința să fie deghizat în discursuri constructive. Să asistăm cel puțin la chinurile prin care trece minciuna, să vedem o farsă muncită, un machiaj trudit. Să avem jalnica bucurie că cei care ajung în fruntea țării fără să merite au transpirat cît de cît.
Buna ziua. Bun articol, descrie exact fenomenul si situatia in care suntem dar, ce nu inteleg eu este faptul de ce nimeni din presa nu vorbeste despre candidatura lui Liviu Plesoianu. Din punctul meu de vedere omul are de toate si a punctat corect ca este impotriva jalnicului troc: Firea, Ponta si Tariceanu.
Sigur că nu! Ți-e dor de Vadim!