Ideea de a muri în timpul vieții s-a banalizat ca salamul săsesc de cînd ministrul Sănătății, cuprins de vria exploatării coronavirusului de către om, ne anunță zilnic, cu o mîndrie abia ascunsă, ce cantitate de cadavre la hectar s-a realizat în urma achiziționării munților de măști, a costumelor de scafandri de uscat și a izoletelor cu două viteze abandonate în subsolurile spitalicești.
Așa cum Edgar Poe a murit beat într-un șanț fără să provoace vreun cutremur de pămînt în statul Maryland, nici moartea mea petrecută pe burtiera unui canal fetid de televiziune n-a provocat zarvă sau emoție, zguduind doar vreo trei băbuțe care mă cunoscuseră cînd erau eleve de liceu.
Exceptîndu-i pe cei care mă cred nemuritor și rece, vestea că Dinescu a mierlit-o i-a mișcat pe cetățenii patriei noastre la fel de tare ca-n ziua cînd s-a anunțat dispariția Vulpiţei de acasă. Academia a tăcut mîlc, iar Patriarhia n-a tras clopotul cel mare, cum i s-ar cuveni unuia care i-a bărbierit gratis pe vlădici încă de la deschidrea primului barber-shop particular din România numit Academia Cațavencu.
Deși dragostea de sine nu-i o virtute, trebuie să recunosc că despărțirea de mine însumi nu m-a lăsat chiar indiferent și că m-a cuprins o oarecare milă față de țărișoara asta rămasă fără ministrul indignării publice, cum m-a poreclit odată un pişicher.
Ei bine, nu îmi venea să cred că Natura e atît de ticăloasă încît să-și oprească brusc investiția în trupul meu de efeb stors atîta amar de ani de dulceața otrăvitoare a pamfletului, lăsîndu-mă să fiu mîncat de viermii pămîntului taman cînd mă hotarîsem să-i halesc eu pe ei.
M-am consolat pînă la urmă cu versurile lui Rainer Maria Rilke:
Ce te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm – îţi sînt ulcior
Dacă mă vărs – şi băutură-ţi sînt
Sînt meşteşugul tău şi-al tău veşmînt,
cu mine rostul tău dispare.
În urma mea nu mai ai casă-n care
să te întîmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele picioare-ţi cade
sandaua de velur, mîngîietoare.“
Dacă există într-adevăr viață după moarte, cu siguranță Tatăl Ceresc, care e întruchiparea inteligenței artistice, îl va lua de-a dreapta Sa nu pe plicticosul fericit Daniel, ci pe nefericitul Dinescu să-i explice, în stilu-i inimitabil, unde a greșit cu marele Său proiect, în care nu și-a putut închipui că omul va tînji să se cațăre înapoi în maimuță.
Voi, muritorilor care citiți acest panegiric, nu vă fie teamă de trecerea în neființă, fiindcă, după ce s-au scurs șapte zile de cînd am fost îngropat de viu, vǎ asigur că mă simt pe cealaltă lume la fel de prost ca-n lumea voastră, cu diferența notabilă că purtarea măștii nu e obligatorie în infern.
Psalmul ateului
De ce ți-e rușine să fii genial
cînd unii trag un curcubeu prin bale
cînd flutură batiste spre rănile tale
ca-n fața țăranilor o piele de cal
de ce ți-e rușine să fii genial
și taci ca eroul ucis de urale
cînd cade cortina de muște în hale
și ies măcelarii în haine de bal
de ce ți-e rușine să fii genial
cînd dealu-i silit să-și renege o vale
și floarea să-și muște vîrtos din petale
și marea-i cusută la țărm val cu val
de ce ți-e rușine să fii genial
(din volumul Proprietarul de poduri, 1976)
„Finis coronat opus” maestre!
Super, Maestre !
Da!! Miscator!!! Ma simt mai bine!! Si asta e important pentru mine!!!