Cel mai prost și cel mai bun dintre președinți

România l-a ales aproape mereu, cu înverșunare, pe cel mai prost dintre candidații la președinție. Cînd putea să-l aleagă pe Ion Rațiu, l-a ales pe Ion Iliescu. Apoi l-a tot ales pe Iliescu, fiindcă poporul a avut grijă să-i ofere contracandidați groaznici, care-l făceau preferabil. L-a ales apoi pe Băsescu, un securist de rit vechi, împachetat în democrație, iar acum zece ani a reușit să facă ultima alegere proastă, Iohannis.

Problema prostiei e dublă. E o prostie a alegerii și o prostie a candidatului. De pildă, Iliescu conduce în clasamentul alegerilor proaste, dar dacă e să facem un clasament al candidaților după valoarea intelectuală, Iliescu stă, de departe, cel mai bine.

Ion Iliescu a fost cel mai bine pregătit președinte. Comunist din cap pînă în picioare, avea în spate o experiență politică și intelectuală pe care ceilalți președinți n-au avut cum s-o aibă. Cu excepția lui Emil Constantinescu, profesor universitar de geografie, care a mai răsfoit niște cărți la modă în anii ’90, ceilalți președinți au trăit în analfabetismul cultural și intelectual pe care democrația îl pune la picioarele aventurierilor. Iliescu, în schimb, a venit cu lecturi complete din Marx și Lenin, cu Alvin Toffler și Lester Brown gata citiți, cu școala critică a capitalismului conspectată, cu trei limbi vorbite și rusește, cu pasiunea publică pentru operă și teatru și cu aura de disident anticeaușist, ceea ce la vremea aia era o valoare intelectuală în sine.

De la Iliescu încoace, România a descrescut mintal la nivelul președinției, iar asta se vede comparînd nu doar educația președinților, ci realizările lor. Comunistul Iliescu, bolșevicul cu studii la Moscova, aducătorul minerilor la București, are realizări peste succesorii săi. A limitat numărul de morți și răniți la revoluție, fiindcă Securitatea și Partidul au văzut în el garantul impunității. De bine, de rău, a asigurat un transfer pașnic al puterii, evitînd un război civil și, cine știe, o descompunere teritorială. A organizat constituanta, a ținut alegeri libere, atît cît s-a putut, și a prezidat declarația de la Snagov, cea care a pus România pe traiectoria UE și NATO. Punîndu-i una peste alta realizările, obținem o stivă care acum, după ce restul președinților au făcut istoria praf și pulbere, pare înaltă.

Alegerile prezidențiale spre care ne îndreptăm, ca un roi de muște spre geam, ridică aceeași problemă a inteligenței și educației. Sînt candidați care vor să conducă România, dar care, în același timp, sînt incapabili să facă demonstrația unor abilități folositoare.

George Simion e o brută la modul elementar, un tînăr descoperit în galeria de fotbal, violent și disponibil, recrutat pentru impulsivitate și arivism. Agresiv și hiperactiv, Simion mimează cunoașterea, se preface că înțelege, pretinde că știe. În realitate, e un băiat rău și atît, potrivit pentru meseriile de șofer și badigard.

Elena Lasconi trăiește miracolul celor săraci cu duhul, împinși în sus, spre iluzie, de vorbele Mîntuitorului. Ea se descalifică la fiecare frază, scoasă, parcă, din crezul cățelușei Hermesina, și ține morțiș să-și convingă alegătorii că școala chiar n-a ajutat-o în carieră. Inimoasă femeie, excelentă alegere pentru serviciul de protocol intern al președinției.

Victor Ponta e absolvent al Facultății de Șmecherie, unde inteligența e învățată să fure din buzunare. Un om cu experiența și abilitățile lui de a vorbi despre orice ar fi trebuit să fie o alegere decentă, dar Victor Ponta e un fel de înger căzut al rețelei de generali în retragere, un arhanghel cu aripi negre prins în cabina de machiaj, un băiat care ar fi putut să facă lucruri bune, dar a petrecut prea mult timp cu golanii.

Nicușor Dan, strălucitul rezolvitor de probleme de olimpiadă din anii ’80, face figura unui tăntălău absent, blocat în incapacitatea fizică de a înțelege realitatea și de a răspunde prin limbaj verbal. Matematica singură explică doar un colțișor al existenței, ăla în care Nicușor Dan își duce traiul aiurit și distant. Lumea, însă, are nevoie de mai mult: de privire de ansamblu, de sinteză, de cultură. Paradoxul inteligenței e mai crunt ca nicăieri la Nicușor: geniul uimește prin aparența prostiei.

Cu acești candidați de contrast, Crin Antonescu pare Erasmus din Rotterdam. Datele lui intelectuale sînt demonstrabile și la vedere. E un om cu educația întinsă metodic pe patru decenii, o educație umanistă, din care a crescut abilitatea de a vorbi liber. Antonescu ține discursuri politice într-un mod neegalat încă în ultimii 35 de ani. Își organizează ideile în timp real, are instinctul cuvintelor, are umor, gîndește critic, răspunde fulgerător la atacuri. Iar experiența politică solidă nu-i strică deloc.

În urmă cu peste un deceniu am scris în repetate rînduri despre talentul lui de a formula rapid și sclipitor. Nu m-am putut stăpîni atunci și, după cum se vede, nici acum. Fac asta fiindcă, și azi, la fel ca întotdeauna, românii sînt pîndiți de pericolul de a-și alege cel mai prost președinte.