Cooperativa politică

Fotbalul românesc a fost distrus de patroni închipuiți, de antrenori incapabili, de impresari hrăpăreți și de jucători indolenți. Dar una dintre cele mai mari responsabilități pentru decăderea accentuată a unui sport care de-abia începuse să ridice capul prin anii ’80 ai secolului trecut îi revine cooperativei prin care au trecut, de-a lungul timpului, generali și colonei de Miliție, Armată și Securitate, secretari de partid, primari, oameni precum Mitică Dragomir, Gheorghe Ștefan, Jean Pădureanu și mulți, prea mulți alții.

De la falsificarea golgheterilor la rotativa Miliție-Armată în campionat și cupă, înainte de 1990, lucrurile au mers șnur și după. Campionate trucate, locuri în Cupele europene obținute inexplicabil, clasamente trucate pentru banii din drepturile de televizare și transferuri interne și internaționale în care s-au spălat mai mulți bani decât spăla la începutul carierei Pablo Escobar. Așa a ajuns fotbalul românesc să nu mai însemne nimic, să nu mai facă audiențe pe plan intern și să nu mai aibă rezultate pe plan extern.

Dacă a funcționat în fotbal, unde, măcar, am mai câștigat o Cupă a Campionilor, am mai bătut o Argentină, o Anglie, am mai prins și zile de excepție pe la campionatele mondiale sau europene, a funcționat la fel cam în orice domeniu al României ultimelor decenii.

Iar acum funcționează impecabil și în politică.

Cooperativa fotbalistică a cam dispărut odată cu dispariția fotbalului și după ce câțiva dintre reprezentanții ei de vază au făcut vizite mai lungi sau mai scurte în închisoare. Cooperativa politică s-a născut tocmai când politicienii au înțeles că trimițându-se unii pe alții la închisoare nu rezolvă nimic.

Traian Băsescu a fost modelul de care aveau toți nevoie pentru a pricepe că numai împreună pot reuși. Lacom, încăpățânat, egoist, Traian Băsescu n-a fost niciodată un jucător de echipă. A fost, dacă vreți, un soi de Cristiano Ronaldo al politicii, dar fără gel în păr, că n-avea. Păr, că gel s-ar mai fi găsit. Zece ani a dominat campionatul politic folosind toate mizeriile posibile. A controlat arbitrii, i-a cumpărat pe ăia care scriau regulamentele, a amenințat adversarii, de la conducători de cluburi până la maseuri, a transferat partide întregi, și-a înființat cluburi noi când ăla care-l consacrase nu l-a mai ascultat și tot așa. Un singur lucru n-a reușit să obțină: mandate pe viață.

Atunci când s-a retras din activitatea la cel mai înalt nivel, a lăsat în urma lui mai multe tabere de suporteri care se urau sincer. Unii se mai urăsc și azi, dar sunt din ce în ce mai puțini. Între timp, jucătorii s-au prins că au mai multe de câștigat dacă doar lasă impresia unor meciuri aprige, dar, în realitate, își împart în mod cât mai echitabil punctele, golurile și trofeele.

După eliminarea lui Ponta și apoi a lui Dragnea, au înțeles cam toți că lucrurile merg mai bine dacă scapă de jucătorii de tip Bumbescu. Da, OK, să arate ca Bumbescu, să vorbească precum Bumbescu, dar să faulteze ca Nureev.

Primul blat epocal a avut loc în 2019, când PSD-ul a desemnat-o pe Dăncilă să bată loviturile de la 11 metri, iar PNL a mimat că nu poate s-o apere pe prima. Atunci a înțeles și Barna că se joacă altceva decât credea el. După finala din 2019, a mai fost nevoie, totuși, de doi ani până când lucrurile să se așeze și să înceapă să funcționeze la parametri optimi.

Acum, cooperativa politică duduie. Vor împărți campionatele, drepturile de televizare, banii din transferuri, subvențiile de la FIFA și tot ce mai mișcă. Dar absolut tot, până când nu va mai rămâne piatră pe piatră.

Veți spune că, poate, cooperativa a reușit să distrugă fotbalul românesc, dar nu va reuși să distrugă o țară.

Pariu?