Copiii căpitanului Grad

Și iată-l pe Eduard Hellvig, șeful SRI, prinzînd iarăși pagina 24 a revistei, fiindcă evenimente grave fac republica să vibreze. De astă dată, Edi ia parte la acțiune cu stîngăcia bine intenționată a geografului Paganel din Copiii căpitanului Grant și aruncă, din nacela balonului care pierde înălțime, saci cu nisip. La început, îl vedem căzînd pe generalul Căpșună, mărunțiș operativ din epoca Florian Coldea. Vedem apoi zburînd peste bord declarații de împăciuire amestecate cu falsuri și, în fine, o vedem sărind fără parașută pe vedeta cîmpului tactic, generalul Dumbravă. SRI n-a cîștigat deloc înălțime cu tot acest lest abandonat, iar asta înseamnă că trebuie să privim cu atenție minciunile păstrate la bord.

Ce zice Hellvig despre protocolul secret, semnat cu Parchetul General: „De ce l-am semnat? Pentru ca OUG 6/2016 ne-a impus să semnăm protocoale cu instituțiile statului pentru exercitarea atribuțiilor noastre”.

Dacian Cioloș și Raluca Prună, adică, l-au obligat pe Hellvig să facă înțelegeri secrete între SRI și Parchetul General. Cu ce scop? Aflăm din nota de fundamentare a ordonanței: „…pentru a răspunde criticilor de neconstituționalitate se impune atribuirea calității de organ de cercetare penală specială unor cadre specializate din cadrul Serviciului Român de Informații”.

Curtea Constituțională tocmai găsise ilegală implicarea ofițerilor SRI în cercetarea penală, iar Guvernul Meu iese cu o ordonanță care transformă SRI în organ de cercetare penală. Hellvig se simte obligat atunci să semneze protocoale cu Parchetul General în care reia tocmai ceea ce CCR interzisese. Cu tupeu, cu complicitatea Guvernului Cioloș, cu acordul și susținerea președintelui Iohannis, cu sprijinul mediatic al rețelei de acoperiți și al procurorilor DNA, SRI s-a ușurat în văzul lumii pe Constituția României. Acest act pervers și sfidător, această inversiune penală în formă continuată e cu atît mai gravă cu cît băieții care se ocupă în SRI cu asemenea fapte își spun Direcția Generală de Apărare a Constituției.

Au fost și semne de împotrivire – slabe, e drept –, dar au fost. Judecătoarea Florica Roman arată că ordonanța care „l-a obligat” pe Hellvig să fie neconstituțional n-a avut avizul CSM. La fel, avizul comisiei juridice din Camera Deputaților (cameră decizională) a fost negativ.

Protocolul, ca și ordonanța, s-a făcut, așadar, cu japca, nesocotind decizia CCR, anomalia în sine a cuplului judiciar ofițer-procuror, revolta unei părți lucide a magistraților și filozofia constituțională a SRI. Eduard Hellvig s-a grăbit să stingă focul care mocnește în burta dragonului cu un pahar cu apă, aruncînd mulțimii o minciună cu picioare scurte și două capete de general. E puțin.

E puțin fiindcă răul făcut în trecut persistă, e puțin fiindcă pe responsabilii acestui rău nu-i caută nimeni și pare să-i fi înghițit pămîntul cu tot cu decorații. Hellvig n-a făcut niciodată – n-a îndrăznit să facă – un audit al crimelor politice săvîrșite de SRI. S-a învrednicit doar să preia butoanele din mers, să consimtă la practicile negre, să treacă în pensie de lux cîțiva făptași notorii, fără însă a-i tulbura cu vreo anchetă și, desigur, să-i prezinte lui Iohannis un bilanț al continuității operative.

Cu toată simpatia mea pentru personajele lui Jules Verne, cred că Eduard Hellvig trebuie să fie tratat ca adult. I-a expirat, cumva, timpul de grație. Fața lui de copil – care, admit, înduioșează – stă, totuși, pe un trup matur, care semnează protocoale secrete și care poate suporta rigorile legii.

SRI, cea mai masivă structură a siguranței naționale după Armată, trebuie confruntat cu o revizie de profunzime. Hellvig are obligația s-o facă, chiar dacă printre lucrurile aruncate peste bord va fi și lucrul bine făcut.