În 1520, Hernan Cortes a intrat în Tenochtitlan cu 500 de oameni și a crezut că a cucerit lumea. Aztecii l-au lăsat să intre, l-au ospătat, după obiceiul locului cu tortilla și cerveza. El a confundat ospitalitatea cu capitularea — greșeala clasică a imperiilor. A luat ostatic împăratul chiar în propriul palat. Apoi aztecii au blocat digurile și dintr-odată cuceritorul era prizonier. A fugit noaptea prin lacuri și mlaștini, pierzând sute de oameni înecați, împovărați de aurul pe care refuzaseră să-l abandoneze. Câștigase intrarea dar era cât pe ce să piardă totul înăuntru.
S-a întors doi ani mai târziu și cu răbdare și cu alianțe solide a reușit să-l cucerească.
Strâmtoarea Hormuz are aceleași particularități ca Tenochtitlan. Poți intra cu forța. Poți să-ți aduci portavioanele, să bombardezi, să produci imagini spectaculoase pentru Fox News și să anunți victorii tactice și sălvări spectaculoase. Dar dacă Iranul convinge piețele că ruta e nesigură și pentru asta nu trebuie s-o închidă efectiv, ajunge să o sperie periodic și credibil — atunci tu, superputere cu cea mai mare flotă din istoria omenirii, stai să aperi fiecare petrolier, în fiecare zi, pe banii contribuabilului american, la nesfârșit. Iranul trebuie doar să fie periculos din când în când. Tu trebuie să fii perfect în fiecare dimineață. Asimetrie perfectă.
Iranul nu scufundă fiecare petrolier. Nu minează fiecare milă marină. Nu închide strâmtoarea efectiv, doar amenință credibil, menține suficientă anxietate cât să urce primele de asigurare, să sperie brokerii de risc, să îngrijoreze guvernele dependente de energie și să transforme o rută comercială vitală într-un coridor al nervozității globale. Din acel moment, nu marina americană dictează regulile jocului. Le dictează bursa de Tokyo, NewYork sau Londra.
Asta este puterea de strangulare. Puterea celui care stă cu mâna pe robinetul anxietății globale și știe că n-are nevoie să-l închidă complet — ajunge să-l răsucească puțin, din când în când, ca să reamintească tuturor cine stă lângă robinet.
Franța a spus-o răspicat, cu eleganța tipic franceză de a rosti adevăruri incomode la momentul cel mai nepotrivit pentru toată lumea: Problema Hormuz nu se rezolvă cu forța, ci doar împreună cu Iranul. Cu alte cuvinte, la un moment dat trebuie să negociezi cu actorul care are avantajul geografiei și al proximității.
Washingtonul a răspuns, cu reflexul imperial-golănesc bine exersat, că Franța nu înțelege realitățile securității globale. Franța înțelege perfect. Washingtonul pur și simplu nu-și permite să înțeleagă. Are prea mulți contractori de apărat, prea multe baze de justificat și prea puțini generali cu curaj, mai ales după ce a dat afară din ei, să spună că superioritatea militară nu rezolvă o problemă de geografie.
Timp de zeci de ani, aranjamentul a fost simplu – arabii scot petrolul, lumea îl cumpără, în dolari, iar americanii păzesc drumul. Dacă însă drumul nu mai poate fi garantat nici cu toată armada lumii, atunci problema nu mai e militară. E civilizațională. Pentru că petrolul nu înseamnă doar barili. Înseamnă livrare la timp, risc calculabil și preț suportabil. Când astea dispar, începe politica de supraviețuire.
Iar statele nu fac morală când le tremură conducta. Fac compromisuri.
Iranul nu trebuie să devină egalul Americii pentru a-i produce o înfrângere. E suficient să facă prea scumpă, prea lungă și prea incertă menținerea ordinii americane într-un punct vital. Atât. Imperiile nu cad în războaie decisive, cad atunci când clasa conducătoare s-a învățat cu binele și epuizează trezoreria și răbdarea cetățenilor.
Pe scurt, America poate să intre în Hormuz ca să demonstreze că e puternică. Dar s-ar putea să rămână acolo doar ca să demonstreze că n-a înțeles nimic.
Cortes a făcut greșeala asta la Tenochtitlan. A intrat și a confundat accesul cu victoria. Washingtonul riscă să facă același lucru la Hormuz. Diferența e că, de data asta, aurul cu care te îneci se numește petrol.
1.974 de vizualizări
