După ce-a stat la mii și mii de mese,
cu domni și domnișoare și dudui,
văzîndu-se, lipsit de interese,
pe-o masă, cu savanți la căpătîi,
Ioan Groșan, sătul de sine însuși,
voia să iasă din Ioan Groșan.
Ciupi anestezista și luîndu-și
la revedere – dispăru-n ocean.
Acolo, într-o cîrciumă adîncă,
bău un matrafox chiar cu Baudelaire,
care stătea de vorbă cu o stîncă
înamorată de un velier.
Păi, dacă-ți acostează în salivă
corabia betuță a lui Rimbaud,
domnul Groșan, nu-s vremuri de colivă,
ci ia-ți mai bine moartea la mișto!
Maestre, magistral! Sa nu fiu bătut, ca umil inginer, îmi suna sorescian, dar scriu asta ca o apreciere din partea cuiva care este un admirator rabiat al celui care a putut scrie „Shakespeare”