Două conștiințe ulcerate ale presei românești au sărit, din baie, în apărarea firului de păr rebel crescut în nara lui Ion Cristoiu, pe care subsemnatul l-a condamnat cu inconștiență la decapitare, miercuri seară, în emisiunea lui Ionuț Cristache.
Nu-mi amintesc ca domnul Tolontan să fi încremenit de indignare acum vreo patru ani, cînd, primit de oficialitățile noastre ca un erou, agentul CIA care i-a tăiat mîinile lui Che Guevara în Bolivia își depăna amintirile sale criminale la televizor, lăudîndu-se cu superbul trofeu.
Eu nu m-am repezit cu foarfeca în nara publicistului, ci doar i-am recomandat cu amiciție să-și facă un seppuku nazal. Cu toate acestea, domnul Tolontan a rămas de-a dreptul ,,încremenit“.
Dacă printr-o dureroasă întîmplare i l-aș fi tăiat, nu cred că aș fi păstrat trofeul în vreo cutiuță, cum s-a întîmplat cu părul din nasul lui Marlon Brando, vîndut la o licitație de un frizer de la Hollywood cu trei sute de mii de dolari.
Sau poate că dacă aș fi știut că, pentru domnul Tolontan, Ion Cristoiu e chiar un soi de Marlon Brando al publicisticii post-decembriste, aș mai fi așteptat o lună-două și, recidivînd, i-aș fi oferit gratuit buchețelul de lăcrămioare nazale să și le pună pe noptieră lîngă pătuț.
În fine, cu această ocazie, am deslușit subînțelesul enigmaticei expresii românești ,,a despica firul în patru“, fiindcă pornind de la un fir de păr, Tolontan dezvoltă o întreagă teorie a frustrării, conform căreia subsemnatul, văduvit de cele două cîrciumi jertfite de Klaus Iohannis pe altarul coronavirusului, în loc să-mi smulg părul din cap de durere, am încercat, ,,golănește“, să-i smulg lui Cristoiu părul din nas.
