Cum se transformă un mare artist într-un figurant fără replică

Uimirea bine însiropată a lumii artistice la aflarea trecerii în neființă a Stelei Popescu – culminînd cu icnetul lamentabil al unora că, în loc să-și fi expus ca ologii cioturile dezgolite la intersecții, celebra actriță s-a sfiit să-și facă publică suferința ascunsă – demonstrează că, după două mii de ani de creștinism, relațiile noastre diplomatice cu moartea sînt destul de precare, demne de strigătul acelui cerșetor în ușa bisericii: „Nu vă-nghesuiți la colivă, că toți o să aveți parte de dînsa!”.

Sigur că altă mîncare de pește ar fi fost dacă am fi gustat din uzura sinelui cu douăzeci de ani în urmă, fiindcă o agonie îndelungată a Stelei Popescu ne-ar fi îngăduit să ne împăcăm cu ideea că o mai sănătoasă ieșire din scenă ca ramolismentul nu există.

Pentru că, astfel, infernul însămînțat în noi la naștere ne-ar ajuta să ne autocontemplăm dezastrul personal cu luciditatea ce-a înflorit pe buzele lui Marcello Mastroianni care, țintuit pe un pat de spital, a făcut o ultimă declarație presei: „Trupul meu, rîvnit de atîtea milioane de femei, a început să pută!”. Chestie care umilește o țîră inscripția de pe poarta Infernului lui Dante Aligheri: „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate…”

Și cum nu e obligatoriu să cochetezi cu Infernul spre a face rost de o bomboană pe colivă, vă ofer eu una din volumul Democrația naturii, care ar fi putut fi cea ma exactă definiție a vieții, dacă n-ar fi scris-o chiar subsemnatul.

Teatru ambulant

Cum m-am născut eu Doamne

roșu de furie

vociferînd într-o limbă neștiută de nimeni,

încărcat de fulgere și de ifose ca un mare actor

și cum o să dispar

bîțîindu-mă și purtînd tava

plin de trac înaintea morții

ca un amator pe o scîndură de provincie

cu sufleurul în cușca pieptului asfixiat