DE ARTE FURANDI – Compendiu de furaciune românească aplicată

Să începem cu mașinile! Nu pentru că ar fi cel mai șocant lucru furat săptămâna trecută în România, aici concurența e, ca de obicei, acerbă,  ci pentru că aceste mașini au ceva poetic în dispariția lor. 200 de autoturisme, sechestrate de ANAF de la cetățeni care fraudaseră statul, au dispărut din depozitele acestei glume instituționale. Cineva le-a furat pe cele furate!

Descoperirea furăciunii s-a produs, cum altfel, accidental, pentru că viața îi ajută mai degrabă pe hoți decât pe proști. ANAF a lansat pe 30 martie o platformă digitală de licitații, proiect PNRR, aplauze, discursuri despre modernizare, 14 milioane de accesări în primele 24 de ore. Românii s-au conectat entuziaști să vadă ce bunuri confiscă statul de la hoți. Au descoperit că hoții confiscaseră deja mașinile. Președintele ANAF a oferit o frază care merită brodată pe fața de masă a oricărei întâlniri  guvernamentale:  „Nu pot să confirm și nici să infirm. Suntem în plin proces de inventar.” Omul nici măcar nu minte, pur și simplu descrie România. Suntem într-un continuu inventar încă din vremea lui Ceașcă și chiar de mai anțărț. Problema e că inventarul nu se poate termina niciodată, din motive obiective: până când apuci să numeri tot ce ai, ai deja si mai puțin. E ca și când ai încerca să măsori apa cu sita.

România a perfecționat furtul, metodic, decadă după decadă, cu o tenacitate pe care n-a arătat-o în nici o altă direcție.

În anii optzeci se fura din foame și din disperare, nu ca acum, din vocație. Furtul de la stat era un fel de redistribuție informală, o reechilibrare tacită a unui contract social pe care statul îl încălcase primul. Toată lumea lua câte ceva, toată lumea știa, nimeni nu spunea nimic. Statul fura de la cetățean, cetățeanul fura de la stat, iar spionii români furau tehnologie din Occident. O națiune întreagă de hoți care se furau reciproc și care se socoteau chit.

Anii nouăzeci au adus libertatea, democrația și anarhia totală, fix în această ordine, pe parcursul aceleiași săptămâni. Furtul s-a democratizat, s-au furat CAP-uri, fabrici, bănci, certificate de revoluționar și rezultatele multor  meciuri de fotbal. Caritas a furat, elegant și cu acordul victimelor, o bună parte din masa monetară națională. Șmecherii de cartier au instituit o fiscalitate paralelă, mai eficientă decât cea oficială, cu termene de plată garantate prin metode pe care Ministerul de Finanțe nu le poate aplica. Hoțul, în anii nouăzeci, stârnea uneori admirație. Prostul care se lăsase furat era blamat mai aspru decât cel care îl înșelase, filozofie valabilă și astăzi.

În anii 2000, furtul a crescut în grad și a scăzut în vizibilitate. S-a legalizat,  hoții au intrat în Parlament și și-au scris singuri legile, au inventat baronii locali, satrapi regionali care livrau voturi la centru și primeau contracte înapoi, cu o regularitate pe care o invidiau și ceasornicarii elvețieni. Comisionul, numit frumos parandărăt, era un cost prevăzut în orice deviz, discret strecurat între ciment și manoperă, ca o taxă nescrisă,  dar universal acceptată. Un fel de Ană zidită în fiecare edificiu antreprenorial din România, nu din superstiție, ca in baladă, ci din experiență; fără jertfa ei, construcția nu ținea.

Decada următoare a adus digitalizarea furtului, fonduri europene evaporate prin consultanțe fictive, angajați fantomă în instituții reale și angajați reali în instituții fantomă. Și, invariabil, câte un dosar DNA, câte un apel, câte o prescripție. Sistemul s-a autoreglat impecabil. Pentru că furăciunea românească nu e crimă organizată, e construcție dramaturgică, are conflict, personaje și încărcătura emoțională, e teatru adevărat!  Karaghioz cu pretenții, cu inversări permanente de roluri și măști schimbate cu o viteză pe care ochiul liber n-o prinde. Victima e complice, complicele e martor, martorul e analist politic. Instituția creată să combată furtul, fură. Cea creată să supravegheze, doarme. Tot ce pare solid se dovedește fantomă, tot ce pare fantomă semnează acte în original, cu ștampilă, în trei exemplare. Suntem cu toții pe scenă,  unii știu foarte bine ce joacă, alții orebecăie printre furăciuni, pretinzând că sunt spectatori. Dar ei nu există, sunt doar grade diferite de complicitate.

Dar cel mai rafinat furt, cel care a trecut la început cel mai puțin  observat, n-a fost nici cel din buzunare, nici cel de la stat, nici cel din fondurile  europene. A fost furtul intelectual. Discret, sistematic, acoperit cu ștampile și semnături. Tractoriștii au devenit doctori în științe, repetenții au ajuns îndrumători de doctorate, semianalfabeții au condus catedre universitare și au format generații de studenți în spiritul aceleiași imposturi pe care o moșteniseră. S-a furat legitimitatea însăși, dreptul de a ști, de a judeca, de a decide. Un om cu un „doctorat furăciune”  conduce un minister, semnează legi, numește judecători, gestionează bugete. Consecințele unui autoturism furat se opresc undeva pe un câmp. Efectele unui creier furat se propagă prin instituții, prin generații, prin decizii care costă mai mult decât toate mașinile din depozitele ANAF la un loc. Furtul intelectual e singurul care se înmulțește singur. E singurul care produce alți hoți cu diplomă.

Și totuși, prin toți acești ani, prin toate metodele și toate regimurile, un lucru a rămas constant și sacru: furtul votului. Nu cel grosolan, cu saci de cartofi la ușă, deși și acela a prosperat,  ci cel sistematic, infrastructural. Votul furat prin liste electorale umflate cu morți și plecați, prin secții de votare deschise strategic în locurile potrivite și închise în cele nepotrivite, prin buletine anulate cu precizie chirurgicală sau validate cu aceeași precizie. Acest vot nu lasă urme în nici un depozit, nu apare în nici o platformă digitală, nu poate fi inventariat. E cel mai curat furt din istoria României. Și cel mai profitabil, pentru că cel care fură votul câștigă alegerile, iar cel care câștigă alegerile hotărăște cine anchetează, cine judecă, cine inventariază. Toate celelalte furturi sunt, față de acesta, muncă la negru.

Mașinile din depozitele ANAF sunt, în fond, o metaforă perfectă pentru tot ce s-a întâmplat. Un stat care a furat cetățenii, cetățenii care au furat statul, funcționari ai statului care au furat ce fusese furat de cetățenii care furaseră statul. Un circuit închis, perfect, de o eleganță pe care Ovidiu, cel care a inventat titlul acestui text fără să știe, ar fi invidiat-o.

Acum se caută 200 de autoturisme, ultima dată văzute în România, în custodia statului. Semnalmente, confiscate!  Dacă le recunoașteți în fața unui sediu de primărie, pe un câmp din județul dumneavoastră sau în propria curte,  și nu știți exact cum au ajuns acolo, vă rog să le ignorați în continuare. Suntem în plin proces de inventar.

Recompensă? Hai sictir, hoțoiule!