Trăim acele timpuri minunate în care nu mai este nevoie să înființăm probe olimpice doar pentru că Fidipide a dus informația victoriei de la Marathon la Atena, după care a dat ortul popii. Dacă am înființa azi probe olimpice ca să preamărim modul în care ajunge informația la noi, acestea ar trebui să dureze doar câteva zeci de secunde. În plus, pentru a le face interesante și atractive, ar trebui să umplem tribunele cu pisici, farfurii cu mâncare și peisaje, multe peisaje din călătorii în care noi nu vom merge niciodată, acest privilegiu fiind rezervat celor care-și petrec mai multă vreme departe de computer sau de smartphone.
Suntem informați. mai informați decât am fost vreodată. Iar informațiile sunt croite pe măsura fiecăruia dintre noi, pe baza datelor smulse de firme specializate din măruntaiele rețelelor de socializare, cărora li le încredințăm fără a sta pe gânduri.
Algoritmi din ce în ce mai sofisticați furnizează advertiser-ilor atât de multe informații despre noi și obiceiurile noastre, încât, deseori, nu mai avem scăpare. Nici măcar nu avem cum să vedem pe frunte punctulețul roșu al laserului care ne aduce direct între ochi reclama țintită. Și poate fi reclamă la orice: de la scutece de unică folosință pentru copii la sisteme sofisticate de radare și rachete, pentru care se cheltuiesc patru miliarde de dolari dintr-un condei. Da, până și rachetele își fac publicitate pe Facebook. Ba chiar și anticorupția românească e o marfă pentru a cărei promovare se plătesc bani buni firmelor de lobby din SUA.
Avem, ca societate, păreri din ce în ce mai ferme, bazate pe informații din ce în ce mai filtrate și trunchiate. Iar partea cea mai proastă este că tratăm informația ca pe biblioteca personală de muzică. Ascultăm doar ce ne place și avem muzicanți puși la index, pe care nu-i vom asculta niciodată. Dar dacă în ceea ce privește muzica e normal, căci nimeni nu ne poate obliga să ascultăm vreun gen muzical ce nu ne place, în ceea ce privește informația, lucrurile nu mai stau chiar așa.
Dacă ne interesează să aflăm, cât de cât, adevărul, sau o cât mai mare parte din el, nu putem să ne punem dopuri în urechi și nici nu putem să ne acoperim vederea cu ochelari de cal. Dacă o facem, nu putem pretinde că știm. Pentru că, din nefericire, nu putem avea încredere într-o singură sursă publică. Istoria ne învață că informația care vine direct de la autorități trebuie luată cum grano salis. Oricât de mult ar fi evoluat accesul populației la informație, autoritățile nu au niciodată interesul să ne spună tot, pentru că ele sunt convinse că știu mai bine ce este în beneficiul nostru. Dacă nu ar fi așa, dacă autoritățile nu ne-ar considera prea proști pentru a putea înțelege subtilitățile guvernării, n-ar mai exista informații secrete, iar noi am putea citi orice document fără a avea nevoie de certificate ORNISS. Iar faptul că sunt secretizate informații care privesc direct drepturile și libertățile noastre sau, de ce nu, banii noștri ar trebui să ne îndemne, din start, să ne întrebăm ce vor ăștia să ne ascundă.
Nu de puține ori, organizații dăunătoare societății, precum mafia, au fost puse cu botul pe labe doar pentru că au cedat unii din interior. Care fuseseră prinși cu găinării și forțați să toarne pentru a scăpa mai ușor. Niște penali, cum ar veni.
Ghiță, Dragnea, Ponta, Cozma sunt, și ei, oameni din interior, ajunși la ananghie. Ne plac sau nu, tot ar trebui să-i ascultăm, să le cântărim spusele și să le comparăm cu răspunsurile celorlalți. Sigur, Ghiță e urmărit internațional, e acuzat în multiple dosare, și-a făcut banii lucrând numai cu statul român. Dar de ce să nu-l ascultăm când ne spune cum a ajuns să-și facă banii? Brusc, informațiile lui nu ne interesează, pentru că ar putea să ne știrbească imaginea imaculată pe care ne-am construit-o despre unii? Unii care nu vor să răspundă la nici o întrebare, pentru că acuzațiile vin de la inculpați?
Pe acest principiu, deși vorbim toată ziua despre Justiție, ajungem să negăm însăși esența Justiției. Cum ar fi ca judecătorii să nu vrea să asculte, în sala de judecată, ce au de spus acuzații, doar pentru că sunt niște persoane inferioare, niște inculpați și niște penali, catalogați astfel de către persoane importante? Ar fi, probabil, ideal. Fără bătăi de cap, fără cheltuieli inutile, fără dubii. O lume a certitudinilor, condusă științific de către Ministerul Adevărului. Sunt prea multe pisici care așteaptă dragostea noastră virtuală, prea multe farfurii cu mâncare care au nevoie de un like pentru a ne mai pierde vremea cu nimicuri și detalii.
