De la #echipacâștigătoare la #generalulfărăonoare

Partidul Național Liberal n-a fost – niciodată după 1989 – condus de vreo lumină. Radu Câmpeanu avea o singură calitate, și anume că trăise vreme îndelungată în Occident, Mircea Ionescu Quintus s-a dovedit, în cele din urmă, a fi unul dintre cei mai siniștri turnători ai Securității, care nu s-a dat în lături nici de la a-și turna clienții pe care-i avea ca avocat, nici la a-l da pe mâna securiștilor pe fiul unor prieteni de familie. Valeriu Stoica a fost o întâmplare de scurtă durată. Theodor Stolojan s-a trezit implantat în fruntea PNL direct din conturile de valută ale fostului regim. Călin Popescu Tăriceanu a fost primul prim-ministru dat de partidul ăsta după o pauză de 67 de ani. Crin Antonescu n-a trecut niciodată de faza de orator luat de valul retoricii. Klaus Iohannis nici măcar n-a apucat să înțeleagă că e președintele PNL, că a și fost uns președinte. Mai mare jignire pentru liberali decât co-președinția Blaga-Gorghiu nu a existat decât în ulteriorul mandat interimar, de șase luni, al Ralucăi Turcan. Ludovic Orban a fost răzbunarea celor care nu l-au votat pentru funcția asta timp de 30 de ani, dar în 2017 n-au mai putut să suporte pedelizarea partidului. Florin Cîțu a fost cea mai proastă glumă pe care a putut-o face Klaus Iohannis. Asta până la Nicolae Ciucă, moment în care Iohannis a dovedit că poate face glume din ce în ce mai proaste.

Cu asemenea istoric de președinți ai partidului care azi împarte guvernarea cu PSD-ul și cu eternul UDMR, n-ar trebui să avem așteptări prea mari de la oamenii pe care-i împing în față urmașii Brătienilor, ai Ceaușeștilor, ai Măgurenilor, ai Băseștilor și ai tuturor celor ce s-au contopit, prin unificare sau absorbție, în ceea ce a fost, cândva, un partid liberal.

Și n-avem. Așteptări prea mari n-avem. Dar, parcă, nici chiar așa.

Când, în 2020, Nicolae Ciucă a ajuns, pentru câteva săptămâni, prim-ministru interimar, până se împărțeau cum se cuvine sinecurile în coaliția PNL-USR-UDMR, marele om de arme s-ar fi rățoit la unii dintre consilierii lui Orban, nu îndeajuns de încazarmați, nu îndeajuns de pocnitori din călcâie: „Nu așa te adresezi unui general al armatei române!“.

Rățoiala asta are sensul ei. Subliniază cumva respectul care se cuvine militarilor români, deferența de care trebuie să dăm dovadă atunci când ne aflăm în preajma lor. Căci ei, militarii români și mai ales generalii, sunt oameni deosebiți, cu o onoare deosebită și de-o cinste ieșită din comun.

Bun, nu te adresezi fără respect unui general al armatei române. Dar cum te adresezi, băi, Nicule, unuia care spune că să lăsăm instituțiile abilitate să se pronunțe asupra plagiatului lui, după care desființează toate instituțiile în măsură să se pronunțe asupra plagiatului lui? Cum te adresezi, mă, Ciucă, unuia care schimbă legea învățământului nu pentru a produce vreo reformă atât de necesară, ci pentru a scăpa el de acuzația de plagiat? Cum vorbești, măi, Moș Teacă, cu unul ca tine, un individ lipsit de onoare, un carierist care jură una și uită după cinci minute, unul care încearcă de ani de zile să-și șteargă urmele și să-și coafeze imaginea, unul care e mai interesat să le bage americanilor miliarde de dolari în buzunar pentru armament inutil decât de unde mai pot românii să scoată banii ăștia, dacă mai pot?

Într-o țară normală, Nicule, unuia ca tine i te adresezi la vorbitor, în zi de vizită, și-l întrebi dacă mai are nevoie de ceva. Dar la cât de aiurea merg lucrurile pe aici, parcă văd că peste vreo doi ani o să pretinzi să ne adresăm înălțimii tale cu „domnule președinte“. Mă rog, ăia pe care-o să-i mai găsești pe aici.