De la ruși vine plata

Patriarhul Kiril al Rusiei a aterizat la București zîmbitor și semeț, precedat de faima de schior și jucător la bursă, purtînd la mînă fantoma ceasului Breguet de 50.000 de dolari, înveșmîntat în acel aer de înțelegere a lumii pe care ți-l dau miliardele puse deoparte și colaborarea cu KGB.

Pentru ortodoxia post-sovietică, Kiril reprezintă metamorfoza la zi a imperiului, evoluția politică a noului dumnezeu rus, care are semnalmentele lui Putin și sediul la Kremlin. Sub turlele Catedralei Vasilii Blajenîi se coc și se binecuvîntează noile dorințe ale Moscovei, iar Kiril se asigură că opera laică are acoperirea Cerului. Că Maica Domnului și Maica Rusie au același business plan.

Patriarhul Daniel a cunoscut, fără îndoială, atît sensurile creștine ale vizitei, cît și pe cele operative. Avînd pătrunderea și instrucția necesare, el a văzut cîtă sfințenie și cîtă politică a adus cu sine Kiril la București. A știut că prin gura lui Vladimir Gundiaev a vorbit, de fapt, un alt Vladimir și că țarul în odăjdii de aur, care crește animale rare și deține castele în Elveția, a venit, de fapt, să deschidă o discuție lumească.

Liderii noștri politici, în nepăsarea și analfabetismul lor, nu s-au învrednicit să-i transmită, prin glasul Patriarhului Daniel și al vinului mănăstiresc, mesajele politice pe care Kiril i le-ar fi dus lui Putin. S-au mulțumit cu toții să pupe prin delegați moaștele Sfîntului Serafim din Sarov, dar nimeni nu s-a interesat de moaștele Sfîntului Gaz Rusesc, ale Sfintei Relansări Diplomatice, ale Sfintei și Imensei Piețe din Est, ale Sfîntului Comerț Reciproc Avantajos sau ale Sfintelor Condiții pentru Unirea cu Moldova.

Și, ca de obicei, pe politicienii noștri nu i-a reținut doar prostia, ci și frica de trimisul Bisericii nord-atlantice, preafericitul Hans Klemm. În mintea lor, orice contact cu Moscova dă prost în telegramele WikiLeaks și, din această cauză, se pot trezi încolăciți de procurorii DNA, așa cum s-au trezit Laocoon și fiii săi încolăciți de șerpii lui Poseidon.

Rezultatul e o respingere a Rusiei cu tot cu diplomație și comerț, cu ortodoxie, cu literatură și balet.

Nu e loc, în planurile pe care politicienii și le fac cu noi, pentru stropul ăla de rațiune și de normalitate care definește interesul public, binele național și prosperitatea. În schimb, SUA, Germania, Franța, Olanda, marii noștri aliați, se umplu de ruble rusești. Au invadat guberniile cu MacDonald’s, Mercedes și Auchan, și-au echilibrat economiile după criză, au sorbit din rezervele sacre ale gazului siberian. Au făcut Realpolitik și Realeconomik, în timp ce noi am făcut, fără să ne-o ceară cineva explicit, Realslugarnik. Ne-am ruinat cu zel o oportunitate de comerț profitabil, de relansare a unor industrii iubite de importatorii ruși. Kiril a plecat așa cum a venit, ducîndu-i lui Putin o concluzie cunoscută dinainte: românii dorm pe ei, să ne vedem de treabă.

Prăpastia pe care politica noastră externă a săpat-o între România și Rusia nu stă pe argumente de fond euroatlantice. Nu are de-a face cu Occidentul, cu angajamentele noastre sau cu riscurile militare. E o sumă de cauze românești. Serviciile, incultura politică, frica de procurori și de ambasade joacă, împreună, rolul principal.

Creșterea exportului românesc de mobilă, textile sau utilaj chimic în Rusia nu poate pune în pericol nimic din ceea ce am dobîndit prin import de civilizație din lumea liberă. Dar poate amenința, un pic, sărăcia. Iar asta, pentru clasa noastră politică, ar fi o nenorocire.