În august 1096, desculții și ghiftuiții Europei de Vest, cot la cot, tropăiau înspre Constantinopol, de unde urmau să plece mai departe, spre Ierusalim, în prima cruciadă. Trei ani după aceea, în iunie 1099, aceiași desculți și aceiași ghiftuiți urlau, în timp ce își scăldau armele în sângele civililor din Ierusalim: „Dieu le veult!“ („E voia lui Dumnezeu“). Nu știm pe nimeni care să-i fi luat un interviu lui Dumnezeu și să se fi întors să-l difuzeze, dar am enorme dubii că într-adevăr voia Sa a fost masacrarea a 70.000 de locuitori neînarmați ai Ierusalimului, făcând ca „[măcelul să fie] așa de mare, că oamenii noștri se bălăceau în sânge până la glezne…“, cum relata Raymond de Aguilers. Multe crime și multe nenorociri s-au pus la adăpost de criticile contemporanilor în umbra acestui răcnet deloc sfânt: „Dieu le veult!“.
Astăzi avem alți suverani, alți juzi, alți părinți cărora să ne închinăm. Dar și azi, în plină postmodernitate, desculții și ghiftuiții Europei pornesc la luptă cu cei ce nu le împărtășesc, neapărat, credințele. Nu argumentând, ci zbierând: „EU le veult!“.
„EU le veult!“ se poate traduce în nenumărate feluri: „Ne cere UE!“, „Așa vrea UE!“, „Ne obligă UE!“, „Este o prevedere europeană!“, „Este o reglementare europeană!“, „Așa s-a decis la Bruxelles!“. Doar că, de cele mai multe ori, ca și Dumnezeul cruciaților medievali, UE habar nu are că vrea să ne umple de sânge.
De cele mai multe ori, bazându-se pe faptul că mulți viețuitori ai acestei adevărate Grădini a Maicii Domnului care este România nu citesc nici în limba lor maternă, oricare ar fi ea, diverși oportuniști își impun agendele politice aruncând în cârca Uniunii Europene tot felul de ticăloșii.
Nu este ca și cum Uniunea însăși n-ar fi din ce în ce mai afectată de cangrena birocratizării, nu este ca și cum Bruxelles-ul și Strasbourg-ul ar fi ultimele bastioane ale democrației și meritocrației, căci, din păcate, se îndepărtează de acest statut în pas săltat. Dar nici nu ne-a obligat Uniunea Europeană să stăm în genunchi și să prestăm rușinos, în cele mai multe cazuri.
Toți disperații care se tăvălesc astăzi prin cioburile europenismului românesc, plângându-se că încrederea în UE a scăzut sub 50%, sunt cei care, de aproape două decenii, au mințit cu gura până la urechi, prezentându-și propriile fantasme și interese drept obligații impuse de UE. Conțin și politicile din ultimii ani ai birocrației europene suficiente aberații, dar astea se pot negocia. Nu suntem daci, să ne alegem reprezentanții care discută cu Dumnezeu și să-i aruncăm în sulițe pentru a ne transmite mesajul. Noi ni-i alegem pe cei care trebuie să ne ducă mesajele la Bruxelles și îi mai și plătim gras pentru asta. Doar că ăștia uită constant să-și facă treaba. Sau n-au chef. Sau nu vor, pentru că îi interesează cu totul și cu totul altceva.
În absența reprezentanților noștri legitimi, orice fanatic, orice posedat de propriul adevăr, cu ochii injectați de ură, ne poate rage în față, umplându-ne de stropi: „EU le veult!“.
Mai ușor, băieți și fete, mai ușor. Căci atunci când cei mulți, talpa democrației, se vor prinde că nu UE o vrea, o să v-o luați voi, așa cum, în cele din urmă, și-au luat-o și cruciații. Sper doar să nu treacă două secole până atunci.
Corect!