Fiecare cu monarhia lui

Nicolae Bădălău, un pesedist republican, a deschis luni gura și disputele. Un pesedist, da, a vorbit, primul dintre politicieni, după foarte multă vreme, despre un posibil referendum asupra formei de guvernământ a României. A făcut-o calculat, cel mai probabil, știind că nu riscă nimic. Nici el, nici draga lui republică.

Dar rămâne un gust amar că tocmai Bădălău, un personaj cu nimic mai răsărit decât siniștrii feseniști ai lui 1990, vorbește la modul serios despre un referendum pe marginea formei de guvernământ, argumentând că, oricum, dacă se face prostia aia de referendum cu familia, are loc și întrebarea asta.

Cei care-și pot păstra luciditatea, chiar și după două săptămâni de noduri în gât și lacrimi reținute, știu că monarhia nu mai are, în România, nici o șansă de a redeveni formă de guvernământ. Chiar dacă, din 5 până pe 16 decembrie 2017, românii au învățat mai multă istorie reală decât în ultimii 70 de ani care s-au scurs de la abdicarea Regelui, un referendum despre forma de guvernământ a României n-ar face decât să consfințească republica drept alegere majoritară. Chiar și așa, acest referendum ar trebui făcut pentru a ne convinge cum stăm cu adevărat. Și, în ciuda personalității imense a lui Mihai I, un triumf al republicii asupra monarhiei n-ar fi decât o dovadă de luciditate.

Căci, oricum am lua-o, pe lângă avantajele pe care i le dau educația și distincția unora dintre reprezentanții săi, monarhiei îi lipsește un ingredient fără de care cetățenii care au trăit fără rege atâta amar de vreme nu se mai pot descurca: participativitatea.

Republica, prezidențială sau semiprezidențială, îți dă impresia, măcar, că poți schimba ceva, din când în când, acolo sus, în fruntea țării. Că, dacă nu-ți place omul, după cinci ani (în cazul nostru) ai posibilitatea de a nu-i mai prelungi agonia. Regelui nu-i poți face asta. Nu tu, direct, nu tu, un simplu alegător.

Comparativ, monarhia românească stă mai bine, ca imagine, decât republica. Din cei patru regi încoronați, eroarea a fost de 25%. Carol I, Ferdinand și Mihai și-au onorat cu asupra de măsură statutul și îndatoririle față de țară. Carol al II-lea, însă… Și, totuși, doar 25% rateuri e bine.

Republica, în schimb, ne-a oferit dezamăgiri în proporție mult mai mare. Din cei cinci președinți pe care i-am avut până acum, pe unul oricum nu l-am ales noi, iar trei au fost daună totală. Cel de-al cincilea se află, și după trei ani de mandat, în faza de speranță de la care așteptăm să confirme. Dacă era fotbalist, ar fi fost pus deja pe lista de transferări. Așadar, la capitolul imagine, monarhia conduce detașat, cu doar o gherlă din patru încercări, în timp ce republica numără deja patru eșecuri prezidențiale. Dacă am pune asta în balanță, la referendum ar fi aleasă monarhia. Dar pe talerul marilor regi se așază cu tupeu un viitor dubios.
Unii sunt vrăjiți de etichetă, de scorțoșenia cabotină a unui actor mărunt care interpretează impecabil rolul vieții lui. Alții cred că Regele Mihai a făcut, cumva, vreo minune și a putut să-și controleze linia genetică, transmițând descendenților calitățile sale. Deși, în general, genele au tentația de a sări o generație, așa că, mai degrabă, în linia directă de succesiune am putea să ne așteptăm la genele lui Carol al II-lea decât la cele ale lui Ferdinand, via Mihai.

Pentru alții, Nicolae e o rază de speranță. Poate o fi, cine știe, dar, deja, Casa Regală a României a pornit greșit, dacă o fi avut vreodată gândul să provoace o discuție serioasă despre reinstaurarea monarhiei.

Spre deosebire de Carol I, care a construit cu propriii săi bani castelul Peleș, urmașii (direcți sau prin alianță) ai Regelui, ai ultimului Rege, au părut mai preocupați să-și securizeze cămara și conturile, în dauna posterității. Când capul, simbolul de necontestat al regalității, se află pe patul de moarte, iar pe tine te interesează mai degrabă milioanele statului român, nu te aștepta ca lumea să se grăbească spre urne cerând să fie condusă de șefi de stat desemnați ereditar.

Trist e că, de fapt, cel care trage sforile în Casa Regală nici măcar nu-și dorește ca forma de guvernământ să fie monarhia. El n-ar intra în istorie decât ca o anexă, un purtător de tavă/halebardă/ploscă. Iar asta a fost deja, întreaga sa carieră profesională. Altfel, însă, va fi cunoscut printre vânătorii de favoruri cu spoială de aristocrație drept deținătorul cheilor și al PIN-ului de la custodele coroanei. Rien ne va plus!