Fotbalul românesc, mai mult vorbit decât jucat

Marți, Naționala României a încheiat chinul preliminariilor World Cup 2026. În loc de finala unui baraj, a fost, până la urmă, un amical cu Slovacia. O pedeapsă corect aplicată pentru fotbalul practicat. Au pierdut din nou, deși rezultatul nu ne mai interesa. Puteau să dea meciul doar la radio, nu se supăra nimeni. Dar, pe lângă o necalificare obținută la pas, fără vreo emoție, „generația de suflet” i-a dat la temelie și selecționerului. De aproape o săptămână, nea Mircea e în spital, semnele nefiind prea bune. Așadar, daună totală.

Lucescu e o victimă de vază, dar numărul celor care suferă de fotbal românesc e mult mai mare. Sunt milioane de microbiști anonimi, netratați, care se zbat pe stadioane sau la televizor, sperând că Naționala sau echipele lor de club îi vor vindeca printr-o minune. Științific, metodic, nicio șansă.

De la ultimul Mondial la care a participat România, cel din 1998, fotbalul nostru a rămas suspendat într-o amintire. Din 2000 (CE din Belgia și Olanda), participările la turnee finale au devenit accidente fericite. Ne-am mai dus răzleț la Euro, ajutați și de regulament. Aceste calificări sunt tratate ca mari izbânzi, deși, între timp, turneul european a devenit mai încăpător și mai indulgent cu mediocritatea.

La nivel de cluburi, povestea e și ea tristă. Echipele noastre încep din precalificări, foarte devreme, undeva la mijlocul verii. „Toamna europeană” a devenit un obiectiv destul de greu de atins și se celebrează ca un trofeu. Când, din greșeală sau noroc, mai prindem și „primăvara europeană” în cupele mici, reacțiile sunt de parcă am câștigat Liga Campionilor. E delir la Digi Sport sau Prima Sport.

Televiziunile de sport, adică de fotbal, produc ore întregi de dezbateri și breaking news-uri despre nimic. Se vorbește enorm despre un fotbal care livrează găinaț. E o industrie a vorbelor, în care fiecare pasă greșită devine subiect de talk-show, fiecare egal chinuit e analizat ca o mare bătălie tactică. Își pun experții mâinile la tâmple și li se umflă venele la gât când analizează dacă mingea l-a lovit sau nu în coaie pe jucătorul X. Se discută despre filosofia antrenorului cutare, de multe ori ăla fiind un analfabet sinistru. În studiourile lui Naum, Samoilă, Udrea sau Moraru e o încordare intelectuală greu de suportat.

Cei care analizează zilnic fotbalul nostru au un nivel destul de apropiat de el. Altfel nu ar putea face asta neobosiți, de atâția ani. Ar pica istoviți după o săptămână sau două de repetări. Să fim serioși, fotbalul românesc e organizat ca o bostănărie. Cluburile sunt tarabe, nu organizații care au ca obiectiv performanța. Jucătorii sunt marfă perisabilă, nu proiecte sportive, nu dovezi ale muncii făcute cinstit. Academiile, care la noi sunt, de fapt, niște crescătorii de fotbal, reprezintă etichete pentru atras cotizanții. Juniorii sunt investiții care trebuie monetizate rapid, nu formați cu răbdare. Nu contează dacă ajung fotbaliști buni sau dacă primesc o educație. Contează dacă se vând. Așa se calculează valoarea „în viu” a unui jucător român de fotbal. Încă din primii ani, clubul îl învață că trebuie să plătească pentru a juca, pentru a rămâne, pentru a spera. Talentul unui puști e negociabil, relațiile sunt încă decisive. Pilele, cunoștințele, geambașii sportivi, telefoanele date unde trebuie cântăresc enorm. Nu se construiește sănătos, se simulează la greu, din birouri până pe teren. Statisticile spun că media timpului efectiv de joc în Superliga este de 50–55 de minute. Aproape o repriză se stă pe jos. În campionatele tari se joacă teatru, tot în medie, în jur de 20 de minute.

Noroc că avem ancore morale, formatori de opinie și vizionari precum Gigi Becali, Giovani Becali, Mitică Dragomir, Prodanca, Marian Iancu etc. Sunt oameni care au devenit repere, nu excepții. Ei definesc sistemul. Sunt produsul perfect al unui fotbal de iarmaroc, în care spectacolul din afara terenului vinde cel mai bine. Cu ei la microfon, cei mici nu pot crește decât cu handicap grav sportiv și educațional. Ascultăm antrenori, conducători, chiar mari jucători activi din România care n-au nicio legătură cu fair-play-ul. Chiar unii moderatori și comentatori preferă să remarce cât de proști sunt cei care ne-au bătut, în loc să recunoască că suntem vai de steaua noastră. Nu puțini au fost cei care au spus că ne-a bătut o Turcie slabă. Să le plângi de milă, nu alta.

În tot acest peisaj, undeva la coada vacii, bătut de vânt și bănuit de jandarmi că ar putea fi huligan, stă spectatorul de rând. Fraierul care plătește bilet sau abonament. Primește, în schimb, improvizație și scandal. Dar rabdă și înghite. E mereu în pragul depresiei, dar îl ajută mirajul îmbogățirii din pariuri, care au devenit parte din ADN-ul fotbalului românesc.

Cam așa arată, la ora asta, cel mai mare fenomen sportiv din țara noastră. E o mare poveste spusă prost și repetată suficient de des încât să pară adevărată. Fotbalul românesc nu e neapărat mort. E doar complet needucat și incredibil de încrezător în propria impostură.