Grecule, probleme, mă?

Evoluția omului n-a încetat. Dovezi găsești în Peninsula Balcanică, acolo unde triburile din Estul Europei nu obosesc să năvălească pe perioada verii. Vechea Grecie e acum populată de alți greci. Nu mai sînt hopliții cu pectorali și tricepși, care stîrneau arta în Myron, Phidias și Praxiteles, și nici cariatidele cu gît de lebădă și glezne de căprioară pe care și le puneau tiranii proptele la acoperiș. Azi, nepoții lui Leonidas zac toropiți de soare și de frigăruile de porc, mulțumiți că perșii au devenit între timp iranieni. Femeile lor au mustăți așa cum pe vremuri aveau doar barbarii din nord și picioare mai groase ca datoria națională.

Dar grecii au o țară din care legenda măslinului, a lămîii și a luptei de la Salamina încă scoate profit. Și asupra ei vin românii, se abat în hoarde înfometate și însetate, călărind pe cîteva salarii medii și pe iluzia unui liman, goniți din urmă de faima crudă a litoralului românesc, de cadavrele Carpaților despăduriți și de sîngeroasa întrerupere a serialului Las Fierbinți.

Dacă grecii sînt moleșiți de istorie, românii sînt înviorați de prezent. Zgomotul migrației lor acoperă tot: greierii, marea, muzica tristă a căpitanilor Iani și Manolis, care, în mai toate cîntecele, își uită văduvele pe mal. Toată coloana sonoră a arhipelagului, de la Sporade la Ciclade, de la Halkidiki la Creta și de la Rhodos la Corfu e dublată în română, noua lingua franca a cozilor la gyros, după sîrbă și bulgară.

Turiștii români au expansivitatea nuntașilor puși pe furat mireasa și agitația copiilor ajunși pentru prima dată la mall. Vorbesc tare, ca și cînd Mediterana ar fi surdă. Gîfîie, înjură și par că se opintesc să-și ducă vacanța la capăt. Televiziunea prin cablu și mîncarea de la supermarket au revigorat acest trib cenușiu de la gurile Dunării, pe care hrana săracă în calorii din anii comunismului îl adusese la standard etiopian. Acum, voinicii din Cîmpia Getică își poartă obezitatea ca pe un drapel de luptă, o flutură pe plaje și se scufundă în ea ca într-o cremă cu factor de protecție ridicat.

În anii ’90, cînd turismul balcanic era privilegiul elitei cu bacalaureat, românii erau mai slabi și țipau mai puțin. Azi sînt mai mulți și țipă mai tare. Dar e în acest țipăt o nuanță civilizatoare, un strop de vitalitate postcomunistă, un amestec de cultură Cucuteni și generație PRO trecut prin pîine și băut la pet. E vocea cuceritorului și trebuie înțeles că, pentru prima dată de la pierderea Cadrilaterului, românii cuceresc un teritoriu.

Epoca post-privatizare, în care a înflorit consumismul bogat în colesterol și abandon școlar, în care telefonia mobilă și Wikipedia au prăbușit industria cărții, în care învățămîntul liceal a fost dominat de marile brand-uri Carrefour, Lidl, Billa, Metro și Auchan, a produs un român de tip nou, adaptat noii ordini balcanice, lipsit de complexe și de măsură, încrezător în forța proteinelor și în berea cu gust amărui, odihnit și gata să-și revendice un spațiu vital în care soacra și progenitura să poată urla în voie.

Istoria consemnează deja acest val civilizator. Grecii încep să ne vorbească limba, tavernele își scriu meniurile în română, iar în anumite fiefuri comerciale poți plăti în lei. Se poate lua în calcul chiar un început de colonizare a coastei  și insulelor din nordul arhipelagului, unde clasa mijlocie cu rate la Banca Transilvania și-a cumpărat loturi de sol arid în perspectiva unei bătrîneți lipsite de pensie. Frumoasele din defileul Jiului și din Subcarpații de curbură, din inima Ardealului și din străfundurile Moldovei, subțiri și epilate cu mult peste fiicele Eladei, și-au legat destinul de alde Kostas și Marulis, umplînd Peloponesul de gene oltenești.

E un efort care se vede, care se simte, pe care românii îl fac pe ruta sudică într-un fel mai puțin umilitor decît atunci cînd se predau muncilor necalificate din Vest.

Grecia se confruntă azi cu civilizația românilor. România a pierdut deja acest război.