HAI, ROIU’ !

Statul român are vocația eșecului. E singura la care nu dă greș niciodată. Nu e o conjunctură, nu e ghinion, nu e nici măcar vina rușilor.

E o construcție de sute de ani, șlefuită cu răbdare, turnată în bronzul autosuficienței și al iresponsabilității, așezată pe soclul triumfalismului și al festivismului. Că doar d-aia știm să facem din rahat bici, d-aia suntem „excepționali”, excepțional de excepționali, nu?

Suntem un neam care se crede buricul pământului, dar, de fapt, stă la coada lui. Ne-am ales singuri poziția de ghiocel ascultător la periferia lumii și a Europei. Poziția asta ne convine, e comodă, ne scutește de efort, dar, mai ales, ne maschează impostura, diplomele luate la fără frecvență, furculisioanele educației naționale, mahalaua cu pretenții de salon. E mai ușor să pleci capul și să pari modest decât să-l ții drept și să se vadă că ești prost bâtă. Nimeni nu ne-a împins acolo, ne-am așezat singuri, mulțumiți de noi înșine!

Doar așa se explică unde suntem astăzi, după patru ani și jumătate de război crâncen purtat chiar în bătătură. Suntem veriga slabă a flancului estic NATO, o țară incapabilă să-și apere teritoriul și cetățenii, mult înapoia Poloniei. Suntem însă gura mare a târgului, „dacii liberi”, ăia cu energii în instalație și cușme pe tărtăcuță, dar fără radare performante, fără rețea de interceptori, fără echipamente moderne, fără strategie de apărare și, mai ales, fără rușine, singura resursă de care n-am dus niciodată lipsă.

Avem, în schimb, un talent unic: transformăm firescul în ispravă și decența în eroism. Tot ce în altă parte se face din datorie, pentru că așa e normal, la noi se face cu tam-tam, cu fanfară, cu pieptul umflat. Orice gest banal devine bravadă și orice bravadă, o paradă.

Iar când ești partener într-o alianță militară, gesturile de minimă curtoazie publică sunt măsura civilizației unui întreg popor. Era suficient să spunem că pilotul român a reușit. Atât! Dar țățismul cazon a pleznit de atâta ego și a ținut morțiș să precizeze că italianul a ratat. Greu de crezut că ditamai generalul cu patru stele are și simțul ridicolului, mai bine ne-ar fi spus direct, pe șleau, ce gândea: „Mascalzone ăsta de macaronar a dat o gherlă”. Măcar era sincer. Iar media tălâmbă și neinstruită, la fel ca generalul, a mușcat momeala pe loc. În loc să filtreze mesajul, să întrebe de ce mustrăm aliații în direct, de ce vorbește un general când ar trebui să tacă, a amplificat totul, entuziasmată. N-are habar de comunicare strategică, de ce anume se dă și ce nu se dă publicității în plin război, de faptul că într-un conflict prima linie de apărare e gura pe care o ții închisă.

În fond, toată tevatura a fost pentru o dronă! O rutină, într-un stat serios. La noi, un eveniment național, cu pupitru, cu vorbe mari și tot dichisul unei victorii de război. Aici se vede provincialismul în toată splendoarea lui, nu în faptul mărunt, ci în nevoia de a-l umfla până devine epopee. Excepționalismul nostru nu e excelența, ci excepția pe care ne-o acordăm singuri de la orice standard, nu ești bun, dar te dai mare pentru că altul a eșuat.

După atâția ani de război, când ar fi trebuit să fim înțesați de baterii antiaeriene și antidronă, de interceptoare de ultimă generație, noi vânăm ciori cu avioane la mâna a doua și facem din asta zi de sărbătoare. Și mă și gândesc la ce ne așteaptă când vor veni roiurile lui Putin! Ce parade naționale vom mai vedea atunci, ce festivism, ce conferințe de presă! Un general la fiecare dronă doborâtă, decorații pe bandă rulantă, crainici cu voce gâtuită de emoție anunțând: „Încă una, jos!”, în timp ce celelalte, câte scapă, ne pică în cap. O să transformăm și apocalipsa în paradă, vom anunța victorii din buncăr, cu tricolorul pe umeri, până când n-o să mai aibă cine să le citească. Fiindcă roiul vine, nu azi, nu mâine, dar vine, și atunci n-o să ne mai apere nimeni.

Va fi ca la Turtucaia! Peste câteva săptămâni se împlinesc o sută zece ani de la dezastru. În august 1916 am intrat în război cu pieptul umflat și cu gura mare, exact ca acum, convinși de propria măreție, mânați de aceiași politicieni infatuați care se băteau cu pumnul în piept la tribună. Aveam acolo, la sud de Dunăre, ceea ce Averescu a numit „capul de pod fără pod”, fortificații neterminate, o armată prost instruită și prost înzestrată, dar plină de entuziasm și de falsă siguranță. Rețeta perfectă a prăpădului. În șase zile am avut pierderi uriașe, peste șase mii de morți și douăzeci și opt de mii de prizonieri. Generalul Teodorescu, comandantul dispozitivului, a fugit de pe câmp în toiul luptei, îmbarcat pe o vedetă pe Dunăre, urmărit de blestemele soldaților abandonați pe mal. Guvernul refuzase la timp retragerea din considerente de imagine, nu militare, aceeași grijă pentru fațadă care ne mână și azi la pupitru. Ne-au bătut bulgarii. Apoi ne-am retras la Iași, cu tot statul în desagă, și am așteptat să treacă urgia. Dezastrul nu ne pândește. Dezastrul ne așteaptă, politicos, răbdător, să terminăm de celebrat, ca să poată începe.

Căci drona nu e decât efectul. Ea doar arată ce ascundem de ani de zile. Se plimbă urșii prin orașe și prin curți pentru că am avut și avem generații de politicieni ticăloși și nepricepuți. Ne cad bolovanii din munte peste șosele și omoară familii aflate în vacanță pentru că tot ei au furat banii de mentenanță. N-avem armament pentru că niște gușați au furat banii de înzestrare. Comandăm tancuri când nu avem poduri peste care să le trecem și când războiul este unul al inteligenței. N-avem oameni pregătiți pentru că și-au furat propriile doctorate și pentru că îi pensionăm exact când încep să înțeleagă cu ce se ocupă.

Și n-avem nici măcar un guvern, pentru că niște impostori sadea, iresponsabili definitiv, joacă electoral în afara Constituției. Nicușor, Grindeanu, cu gașca lui de mizerabili, USR, Bolojan și toți închipuiții și corupții „de bine” sunt aceeași mizerie sub etichete diferite. Mint românii cu nerușinare, inventează comitete și comiții, tertipuri și amânări, numai ca să nu facă alegeri. Iar prin prostia lor obțin exact contrariul a ceea ce pretind că vor: în loc să țină AUR pe tușă, îl îngroașă cu fiecare secundă, cu fiecare tâmpenie nouă, cu fiecare zi în care arată românilor că sistemul e o cocină. Nu apără statul de extremiști, dimpotrivă, le fac campanie.

Acum o sută douăzeci de ani, niște italieni, „talienii”, cum le zic localnicii din Pasul Stânișoara, au tăiat cu mâinile un drum prin munte, poduri care stau și azi în picioare. Ar trebui să iasă generalul nostru la pupitru și să le reproșeze că n-au terminat drumul. Că doar așa știm noi, să arătăm cu degetul spre cei care au făcut ceva, ca să nu se vadă că noi n-am făcut nimic.

Roiul, rataților! Valea! Cărați-vă! Ne-ați făcut destul rău, cât să nu mai fie nevoie de niciun rus. Plecați înainte să vină celălalt roi, ăla care nu se doboară cu o rachetă și care nu se lasă păcălit de o conferință de presă.

SERGIU TOADER

Sergiutoader.Substack.com