Că britanicii aveau un plan pentru modul în care vor fi organizate funeraliile Reginei știam, aproape toți, de zeci de ani. Cum au, deja, de multă vreme, un plan pentru funeraliile lui Charles și pentru orice altă astfel de nefericire li s-ar putea întâmpla. Dar nimeni, cred, nu s-a gândit că aveau, în același timp, și un plan pentru recucerirea lumii.
În același timp cu Regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a murit monarhia, s-au grăbit mulți să spună. Chiar s-au grăbit.
De sub o laviță din Viscri, unde a stat cuminte și răbdător atâta vreme cât a fost nevoie, a ieșit un băiețel clăpăug, în vârstă de doar 74 de anișori, și a început să vorbească.
Literă după literă, cuvânt după cuvânt, discursul regelui Charles al III-lea este o capodoperă de geopolitică și viziune care ar trebui studiată de către toți pretinșii lideri politici ai lumii. Dacă măreția s-ar putea transmite prin scris, prin contagiune… Dar, din păcate, nu așa funcționează. Chiar păcat.
Dar, până la discurs, un mic ocol prin Scoția. Un drum simbolic și-o ultimă vizită care-ți taie respirația, prin genialitatea soluției. În timpul vieții, Elisabeta a II-a nu a putut face nimic pentru a împiedica referendumul pentru independența Scoției. Acum, însă, când a devenit și mai simbol decât era deja, a reușit să aștearnă o liniște plină de respect din Dumfires & Galloway până în Orkney și Shetland. Vreo 10-15 ani de-acum înainte, poate chiar mai mult, scoțienii vor mai vorbi despre independență doar cu sfială și rușine.
Discursul lui Charles, ca să revenim de unde am plecat, are în el măreția pe care alții încearcă să o dobândească ridicând catedrale și-ți dă siguranța pe care alții o caută în spatele unor ziduri din ce în ce mai mari. Zidul pe care l-a construit noul rege al Marii Britanii din cuvinte nu are, însă, rolul de a opri pe cineva, ci îi așteaptă pe oameni să i se cațere pe metereze, pentru a încerca să vadă de-acolo limitele de necuprins ale noului Imperiu. Cu o simplitate uluitoare, Charles a vorbit despre toate țările cărora Regina le-a fost șef de stat și a vorbit, mereu, despre „noi“ ca „națiuni“. Atunci când i-a pomenit pe Harry și Meghan, care continuă să-și construiască viețile „overseas“, am avut, pentru o clipă, imaginea navei Mayflower acostând din nou la țărmul Americii și debarcând o nouă generație de coloniști.
Păstrând proporțiile și distribuind în mod egal și nepărtinitor respectul pe care li-l datorăm celor doi, moartea Reginei Elisabeta a II-a înseamnă pentru Marea Britanie ceea ce a însemnat pentru România moartea și înmormântarea lui Corneliu Coposu. Două vieți pline de suferință puse în slujba celorlalți și care, atunci când au încetat, au adus împreună mulțimi uriașe, care nu mai găseau nici un motiv să-și vorbească. O amărăciune plină de respect care ar fi putut însemna renașterea României, o amărăciune plină de respect care a readus împreună nu doar Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord, ci toate țările pentru care a lucrat vreodată vreun rege britanic.
La noi n-a fost să fie, dar sunt convins că pe unii care au planul A, B și C pentru momentul în care le moare regina, iarna nu-i ia niciodată prin surprindere.
94 de vizualizări
Cand a fost intrebat de un american, de ca in Anglia creste gazonu’ frumos iar in America nu prea, englezul i-a raspuns: pai, noi il cultivam de f’o mie de ani.