Întoarcerea Regelui

Tăcut și apăsat de secol, bătrînul Rege Mihai luptă cu aparatele. Cel mai greu de învins e aparatul de dezinformare. Perna pe care rudele moștenitoare vor să i-o tragă pe față e înfățată cu diagnosticul oficial. Ginerii regali de origine modestă, care au turnat în tinerețe la Securitate, au, se știe, o anumită nerăbdare.

Boala Regelui nu e atît leucemia, cît lăcomia. Iar suferința nu i se trage de la organele slăbite, ci de la alt fel de organe, pe care nici democrația și nici chirurgia n-au reușit să le extirpe din corpul secret al fostei lui țări.

În clinica din Lausanne, unde l-a trimis Duda să-și aștepte moartea, Mihai al României stă cu dinții strînși. Îi ține așa fiindcă s-a agățat de viață cu ceea ce i-a mai rămas. Ziua de 10 mai îl va găsi cu fălcile încleștate și cu ochii clipind, mulțumit că a dus la capăt, respirînd, cei 150 de ani de dinastie.

În 1990, pe Aeroportul Otopeni, republica i-a rînjit în față, lăsîndu-și la vedere întreaga dantură de generali. Nepoții derbedeilor care l-au alungat în ’47 cu revolverul l-au izgonit din nou, la indicațiile unui Ion Iliescu tremurînd de ură și de groază. Cînd Securitatea a făcut imprudența să-l lase iar în țară, în 1992, țara a găsit un milion de oameni pe care să i-l aștearnă la picioare, ca pe un covor de speranță. Atunci s-a semnat condamnarea politică a Regelui Mihai, a doua din primul său secol. Dar, iată, nu ultima.

Structurile au trecut la jocul de familie, la vicleniile de palat, la tragerile pe sfoară cu Duda, cu domeniile Coroanei și cu ambasada onorifică. Încet-încet, bătrînul rege a început să obosească și a cedat dorinței de măritiș a familiei cu oportunitatea. Proprietățile au venit la pachet cu noua perspectivă pe care zestrea Principesei Margareta o deschidea spre contabilitatea Principelui Radu. Odată lucrurile ajunse aici, izgonirea prințului Nicolae a fost o formalitate. Unchiul vitreg l-a făcut să zboare din planurile bunicului așa cum făcea să zboare, pe vremuri, scamele de pe haina marilor actori.

Tot așteptînd un semn de nu se știe unde, regele și-a pierdut tinerețea, familia și ocaziile. În sens monarhic, fiicele l-au lăsat singur cu Duda într-o sală a tronului care, pentru ele, era la fel de goală de sens ca și țara. Pentru cumnatul lor însă, palatele, heleșteiele, pădurile, cantoanele, clădirile și drumurile forestiere, valorînd împreună multe zeci de milioane, au fost capătul liniei. Au fost trofeul și satisfacția misiunii îndeplinite. Cu sprijinul potrivit, colonelul Duda a ajuns acum să dispună aproape singur de ele, după ce a avut grijă să-l știe pe proprietar internat într-un spital.

Regele nu e mort și ar putea să se întoarcă. Grav, serios, stăruitor și, după toate aparențele, nemuritor, chiar ar putea-o face. Dar să se întoarcă la ce? La un popor fără memorie? La Duda? La Klaus Iohannis? Cred că, de întors, se va întoarce cu fața la perete și ne va arăta, cu milă și demnitate, ceea ce merităm: profunda lui absență.