Iscusita lașitate

Partea europeană a Occidentului bogat ține în continuare cu rușii. Sigur, există un discurs oficial care tună și fulgeră împotriva invaziei, dar nemții, olandezii, italienii și austriecii îi dau lui Putin mai mulți bani ca înainte. Germania și-a crescut importurile de combustibili din Federația Rusă cu 60%. Gazprom a încasat de la europeni sume duble față de primăvara lui 2021. Macron îl sună pe criminal ca o amantă abandonată, vorbește cu el la telefon ore întregi, zile la rînd, îl credibilizează și face din distrugerea Ucrainei un fundal de small talk. Iar cînd termină Macron, sună Olaf Scholz. Aceste șuete cu criminalul de război fac din sacrificiul ucrainenilor o știre de pagina 2.

În Ucraina se derulează acum un contract pentru libertatea și securitatea Europei. Numai că doar partea ucraineană își asumă obiectul contractului. Doar ea luptă fără rest cu fosta URSS. Partea europeană mai are paragrafe și excepții de adăugat. Armele întîrzie, embargoul devine tot mai mult o glumă, sancțiunile sînt anunțate din timp, așa încît Rusia să le poată face aproape inutile. În spatele declarațiilor de sprijin total pentru Ucraina, casele de avocatură belgiene, băncile olandeze și toate paradisurile fiscale europene lucrează cu succes la ocolirea sancțiunilor economice și salvarea capitalurilor rusești.

Iar toate aceste fățărnicii se văd pe teren, în sudul și estul Ucrainei, unde rușii înaintează, distrug și ucid. E adevărat, rușii mor pe capete în Donbas și Herson, dar au o rezervă de capete aproape triplă. Pe cînd Ucraina, care pierde între 100 și 500 de militari pe zi, sîngerează la moartea fiecărui soldat.

Încet-încet, Putin își recapătă respirația. Fiindcă își permite luxul să-și ucidă propria armată fără să dea socoteală cuiva, împinge zi de zi linia frontului, călcînd pe cadavrele recruților siberieni, kirghizi, uzbeci și buretini, ai căror strămoși au mai pîrjolit Ucraina pe vremea lui Ginghis Han. Cumva, Putin pare stabilizat. De unde la început era căinat că a pierdut războiul, că a făcut greșeala vieții lui, acum i se acordă credit militar și economic și se discută despre negocierea păcii prin cedare de teritorii.

Europa continentală și-a atins în mod evident limitele voinței, curajului și gîndirii politice, aceste limite fiind trasate de lăcomie, teamă și calcule naționale. Singura veste bună e că SUA și Marea Britanie fac parte din joc și par determinate să-i ajute cu adevărat pe ucraineni să cîștige războiul. Ucraina a rezistat cu armele, instrucția și suportul lor logistic, cu banii, sateliții și informațiile lor. Să nu fi fost americanii și englezii, rușii pescuiau acum pe brațul Chilia.

România, practic, nu există în acest peisaj. E destul să privim harta ca să înțelegem că, dintre statele flancului estic, este de departe cel mai prost plasată în raport cu amenințarea rusă. Cu toate astea, România tace ca o lebădă, se mișcă ca un melc și se furișează ca un gîndac de bucătărie. Face toate astea prin liderii ei, se înțelege. Poporul are curaj, energie și sentimente, le-a arătat în timpul crizei refugiaților ucraineni, dar conducătorii țării sînt mai moi ca penisul unei meduze.

Există, desigur, un protocol oficial minim, cu evenimente și contacte, care-i forțează pe alde Ciucă și Iohannis să participe ba la un summit, ba la o reuniune, ba la o vizită efectuată de oficialii NATO, iar președintele, premierul și chiar unii miniștri au meritul că nu fug de aceste evenimente. Îi putem vedea la ceremonii, muți și derutați sau citind cu patos artificial texte de lemn. Dar nu-i vedem avînd o singură inițiativă, punînd pe masă o idee a lor, stîrnind emoție internă și simpatie externă, mobilizînd masele și celelalte state, adunînd admirația țărilor din jur și recunoștința Ucrainei, așa cum fac Polonia, Slovacia, Cehia sau statele baltice.

România e pe ultimul loc în clasamentul statelor europene la ajutor financiar, militar și logistic pentru Ucraina. România nu e în stare să vină cu o soluție rapidă pentru exporturile din zona de război, ține în continuare mii de TIR-uri la granițe fiindcă Bode nu a reușit să adauge trei calculatoare la Vama Siret. Iar dacă nu face mare lucru pentru Ucraina, România nu face aproape nimic pentru ea însăși, căci ratează toate oportunitățile de dezvoltare pe care le aduce criza din Ucraina și din Marea Neagră.

Prudența românească e, de fapt, prostie. A „sta liniștit“ și a „păstra distanța“ față de „un conflict care ar putea degenera“ reprezintă un nonsens, cîtă vreme e limpede ca lumina zilei că rușii fac ce au ei chef și cînd au ei chef, fără să le pese de cumințenia vecinilor. Narațiunea pe care Serviciile o servesc acum în presă cum că noi îi ajutăm în secret pe ucraineni e o șarlatanie și atît. De ce i-am ajuta în secret și nu la lumina zilei, cînd rușii știu prea bine dacă îi ajutăm sau nu? De cine ne-am feri, dacă cei de care ne temem ar ști deja? Și de ce să nu participăm la lupta de descurajare, așa cum fac celelalte țări cu lideri normali, cînd ăsta e chiar scopul de bază al strategiei NATO?

Oricum i-am spune – prudență sau responsabilitate –, participarea discretă a României la efortul de război al Ucrainei se cheamă lașitate. Iar acest comportament rușinos, care nu conține nici emoția și nici curajul populației, ci doar arată handicapul moral și intelectual al liderilor politici, va rămîne adînc întipărit în memoria statelor vecine, la al căror ajutor am putea apela cîndva.